dinsufletulmeu

Etichetă: al doilea război mondial

  • The Guernsey Literary and Peel Pie Society

    The Guernsey Literary and Peel Pie Society

    Într-o seară de sâmbătă m-am hotărât să vad unul din aceste filme. Ca un inside joke trebuie să vă spun că eu nu știam ce sunt acelea indie movies sau indie music. Aveam impresia în mod eronat că e vorba de ceva indian. Da știu o să râdeți și nu vă învinovățesc eu însămi am râs de propria neștiință.


    Primul pe listă, Scrisori din insula Guernsey mi-a plăcut din primele 25 de minute. Aici nu am sa fac rezumatul filmului, sunt convinsa că-l puteți găsi ușor la doar un click distanță cu o simplă căutare pe Google. Mai degrabă aș prefera să vă spun părerea mea asupra acestui film decât să pierd vremea cu detalii inutile.


    Ei bine iată câteva păreri.
    Am să încep cu ceva ce s-a petrecut undeva pe la minutul 26. Mark o cere de soție pe Juliet chiar când era pe punctul de a se urca la bordul vasului către insula Guernsey. Mi s-a părut un gest care denotă nesiguranță din partea lui. Drăguța de Juliet a spus Da doar de ochii celor care o priveau. Am bănuit de la început că o aștepta ceva mai bun pe insulă. Și am avut dreptate.


    Când văd un film sau citesc o carte care îmi place, mi  se întâmplă să găsesc puncte în comun cu sufletul meu. În filmul ăsta punctul comun a fost cele două femei în care am regăsit ceva din mine.


    Juliet, protagonista, undeva în partea a doua a filmului într-o discuție cu editorul ei și de asemenea cel mai apropiat prieten se arată neîncrezătoare în forțele proprii, în capacitățile scriitoricești.


    „-Mie frică. Dacă nu-s o scriitoare destul de bună?
    -Tânjește să fie luată în serios, dar nici măcar ea nu face asta.”


    Mă regăsesc și înțeleg atât de bine acest sentiment de nesiguranță, de neîncredere în forțele proprii. Lucky her, she has a friend. I had no one.


    Isola, cât de frumoasă este această femeie. Inside-outside. She does not know that. Like most of us. Ne descoperim frumusețea abia când nu mai punem forță cuvintelor celorlalți. Dar în fine, ăsta e un subiect pentru altă dată.


    Discuția dintre cele două m-a atins. Eu sunt singură la fel ca Isola. Eu de asemenea sper ca într-o zi să apară the right man. Cu siguranță nu un Heathcliff asemenea ei. Aș prefera mai degrabă un domn decât un zburdalnic pe dealurile și câmpiile vieții.


    Contextul istoric în care s-au petrecut faptele relatate în film este întotdeauna tulburător. Și mai tulburător este să descoperi că printre dușmani erau și prieteni. În rândul celor răi, celor veniți să invadeze și să distrugă erau oameni. OAMENI. Oameni buni, nevinovați la fel ca ceilalți. Un om bun poate simți iubire, dorința de a-și ajuta aproapele chiar dacă în acel groaznic război se presupune că reprezintă inamicul.


    Un film pe cât de trist, pe atât de frumos și de emoționant. Mi-a luat ceva să-l văd căci am pus pauză de mai multe ori pentru a-mi nota gânduri și impresii.

    Finalul, ei bine…. nu am să-l dezvălui. Spun doar că modern woman Juliet asked a certain question to a handsome man she met on the island. And this closed the story perfectly.
    Da e un final pe măsură, nu mai zic că îmi dovedește că am avut dreptate încă de la început.

  • Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

    Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

      Îmi place foarte mult că atunci când citesc care au subiecte legate de istorie înțeleg altfel tot ceea ce am învățat și la școală. Noțiuni precum „Aliații” sau „Puterie Axei” pică altfel după ce am citit această carte, pentru că mi-a stârnit interesul. Am vrut să aflu mai multe,  mereu vreau să aflu mai multe. Cititul așa funcționează pentru mine. Îmi place, mă întristează sau mă bucură povestea care mi se spune între acele pagini,  dar pe lângă asta mereu mi se stârnește o curiozitate de a afla mai multe despre contextul istoric,  despre locuri, despre cultură, etc.

       Secretul ciocârliei,  este un roman în care acțiunea se petrece în două perioade temporale diferite alternante. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial un mic lac din Scoția devine bază pentru navele militare. Viața localnicilor, deja perturbată oricum de războiul care le dusese toți tinerii departe de casă, este dată peste cap și mai mult.

    Împletindu-se cu tumultul epocii, povestea de dragoste dintre Flora, fiica ingrijitorului, și Alec, fiul potrietarului de moșie, Lord Charles, prinde avânt. Aceștia speră ca toate cele prin care trec în acele zile să anuleze diferențele de clasă socială dintre ei. Dar Lord Charles nu este de aceeași părere. El se manifestă cu aroganță și cu răutate față de Flora pentru că dorește să nu aibă nimic de a face cu ea.

       N-am putea spune cu exactitate dacă războiul le-a făcut un bine că a tăiat măcar parțial distanțele dintre ei. Sau un rău prin pericolele la care se expunea, și el la fel ca o mulțime de alți tineri implicați în această luptă. Convoaiele arctice care s-au format începând din luna august a anului 1941 au reprezentat un drum atât de dificil și atât de încărcat emoțional negativ. Pericolul era imens, chiar au pierdut unele vase, și mulți oameni au murit.  Fiona Valpy descrie atât de bine, printre pagini, printre rânduri am fost cu ei, am înțeles prin ce au trecut, mi-a transmis atât de multă emoție încât căutarea ulterioară de mai multe informații pe subiect nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce a transmis aici.

       Peste tot pe glob femeile s-au implicat în efortul de război astfel și Flora împreună cu cele două prietene ale ei, Mairi și Bridie, au învățat să conducă ambulanțe și camioane pentru a transfera soldații dintr-un punct în altul, au croșetat și s-au îngrijit de copilașii evacuați din Londra. Mairi și Bridie și-au găsit drăguți printre soldații americani veniți în ajutorul Marii Britanii pe vasele Liberty.

       În alternanță cu perioada dură a anilor acelora Lexie, la distanță de cel puțin 30 de ani se zbate cu o situație care i-a pus capăt visurilor ei de fi cântăreață și actriță de teatru la Londra. Tocmai când cariera ei era în plină ascensiune, avusese două roluri principale, se întâmplă să rămână însărcinată. „Fericitul” tată refuză responsabilitatea, iar ea se vede singură în fața a unui așa mare impas. Colac peste pupăză sarcina îi afectează corzile vocale și nu mai poate canta. Atunci se vede nevoită să se întoarcă în Aultbea, satul natal.

         Cele două perioade temporale se împletesc alternându-se, în timp ce aflăm împreună cu Lexie de povestea de dragoste dintre Flora și Alec. Multe dintre acele detalii i-au fost ascunse lui Lexie căci mamei ei nu i-a plăcut sa vorbească. Acum sarcina le revine celor două prietene dragi Florei sa-i dezvăluie ceea ce mama nu i-a povestit cât a trăit.

       Finalul este unul fericit pentru Lexie, în sfârșit acasă cu oameni dragi în jurul ei. Și-a regăsit căminul și satul de care ai nevoie pentru a crește un copil s-a adunat în jurul ei.