În timp ce scriu, este o seară de vară. Eu sunt afară, în curte, iar aerul este răcoros în sfârșit. Și mi-am amintit că am tot amânat să îmi scriu gândurile despre această carte.
Am mai citit-o cândva, acum ani de zile… dar atunci, din anumite motive, nu am reușit să o savurez pe îndelete, cum mi-ar fi plăcut.
Pe mine m-a amuzat foarte mult. Ar fi fost și culmea să nu. Dacă o carte scrisă de un comediant de meserie nu te amuză, înseamnă că omul acela trebuie să facă altceva în viață. Nu e cazul lui Ciobanu, clar.
Titlul a atras atenția celor care au văzut că o citesc. Cineva s-a declarat uimit. Îi făcusem impresia de „măicuță”, cică. În fine, nu e ca și cum Ramona chiar o suge. Sau poate o face, dar nu despre asta e vorba…
După cum spune chiar el însuși în prefața celei de-a doua cărți: „Titlul nu trebuie neapărat luat ad litteram, fiindcă există și un sens figurat pe care, dacă s-ar fi obosit să deschidă cartea, l-ar fi înțeles.” Da, măi Andrei, cineva ți-a citit prefața… 😁😂
Cartea în sine mie mi-a plăcut. Ciobanu are un talent aparte de a face un anumit tip de juxtapuneri care, altfel, nu ar avea ce căuta în aceeași frază, sau în același alineat. Dar la el funcționează de minune. Ba chiar asta face cartea mai savuroasă, mai amuzantă și mai plăcută.
Andrei Ciobanu nu e doar un comediant de la Suceava. El are și ceva cultură generală. Pe ici, pe colo a inserat și câteva astfel de noțiuni. Deci nu pot să nu zâmbesc când vă spun că este un 5% educativă…
Conține, sigur că da, și multe „scene” de sex, dar multe sunt scrise în așa fel încât nu m-am putut abține să nu râd. În unele momente, partea aceea din mine, aia feministă, ar fi ieșit chiar să îmi dea două palme, dar e imposibil să nu hohotești de râs… ori poate, cine știe, poate doar mie mi s-a întâmplat asta.
Am găsit și fragmente pline de înțelepciune sau filosofice care mi s-au părut chiar interesante.
Dar marea majoritate a cărții e plină cu tâmpeniile unui Andrei adolescent, scrise într-un mod amuzant de același tânăr, dar la vârsta de 25 de ani.
Bineînțeles că m-am întrebat: oare astea chiar s-au întâmplat? Sau are Andrei Ciobanu un talent atât de mare încât să imagineze o astfel de poveste? Nu știu care variantă mi se pare mai fantastică.
Cert e că în biblioteca mea se regăsește și partea a doua, „Suge-o, Andrei!”, pe care atunci când voi avea timp, o voi lua în mână. Să o citesc va fi o plăcere. Cel puțin așa cred.
Voi ce mai citiți?
dinsufletulmeu 