Am fost foarte plăcut surprinsă de acest roman, bănuiam că va fi bun, dar nu mă așteptam la așa ceva. Modul de a descrie m-a făcut curioasă de a descoperi mai multe despre mahalaua din șoseaua Basarab.
Fiecare personaj are lumea sa, dramele sale, problemele sale, este complex și aproape real în mintea cititorului.
Felul în care autorul descrie te introduce într-adevăr în lumea acea a mahalalei de pe șoseaua Basarab a anilor ’30. Copilul, băetanul din privirea căruia vedem „maidanele de haimanalâc”, fabricile, casele, covrigăria lui Tino Simigiul etc., crește și se transformă sub ochii cititorului. Ciuf-Ciufulici cel care plângea ciulinii rămași toamna pe maidan și care sărea vara de stavilarul de la Ciurel împreună cu Fana a crescut. Alte dorinți și doruri i se ascund în suflet. „Fană mi-e dor de tine și nu știu cum mie dor”.
Mi-a plăcut foarte mult această carte despre viața într-o mahala Bucureșteană din anii ’30 atât de mult încât am căutat și alte informații despre acea epocă și acele locuri. M-a uimit din nou faptul că la timpul acela cu aproape 100 de ani în urmă Bucureștiul era mult redus față de ziua de azi. La fel ca atunci când citeam „Domnița Ileana Maica Alexandra – Principesă și Monahie” și am fost surprinsă că la începutul secolului trecut Palatul Cotroceni, pe atunci doar o mănăstire, se afla la marginea orașului și acum am fost surprinsă. Iată, la vremea aceea, dincolo de strada Basarab se cam termina orașul.
M-a intrigat denumirea mahalalei „cu un nume rușinos” fără să i nu i se de-a cu adevărat unul. Mi-a fost așa ciudă că nu am reușit să aflu numele real al mahalalei despre care se vorbește.
Viața în mahala era mizeră, personajele au puține motive de bucurie, muncile sunt majoritatea foarte grele. Bietul Paler, spre exemplu, lucra la turnătorie. De acolo bietul de el venea acasă negru de funingine, iar în ultima vreme „se cocârjase şi începuse să tuşească sec, a colivă” după cum apreciază Gore.
Mahalagii aveau un mod al lor de a socoti timpul.
„Mădălina, cu piciorul ei de lemn bocănind pe caldarâm, era ceasornic. Mama mă culca sub plapumă cu mângâieri: «dormi, comoară, că e târziu, auzi că vine Mădălina» şi mă scula, stropindu-mă cu apă, în dimineţile când spaima din cadră mă lăsa să dorm: «sus, Puişor, auzi că se duce Mădălina la muncă»… Somnoros, deschideam numai un ochi în lumina crudă a răsăritului, ca un pui de găină şi blestemam, în gând, toate spălătoresele cu picior de lemn.”
Acest fragment îmi aduce aminte de Nică din „Amintiri din copilărie” care nu putea dormi cauza pupezei și el la rândul lui blestema în gândul său pe aceasta.
Scandalurile erau nelipsite și daca două țațe se luau la trântă Ivan, rusul, imediat le descâlcea. „Nu place la mine scandal cu fămei!”
Printre alte personaje tipice am observat înspre sfârșitul romanului „marea și sfânta treime a duhului civilizator” cum o numește autorul: un gardist, un comisar și un procuror. Toți trei formau „o singură ființă” împrumutând unul de la altul, „excesul de zel, prostia și dezinvoltura”. Singur, numai soldatul Virugă mai are un strop umanitate.
În final cartea se încheie cu aceste rânduri care au un talc aparte. Pot să spun că le-am citit de trei sau de zece ori, chiar nu mai știu, dar nu am reuși a înțelege sensul acestor cuvinte: „Se încovoiau în picurii roşii toate elanurile, ca nişte maci cu trupurile fiinţe şi murise neştiut – ca un copil în scutec, zvârlit pe maidan – cel din urmă vis al copilăriei. Scrisesem pe batistă, ca pe-o unică filă de calendar, întâia mare sărbătoare a îngerului negru.”
dinsufletulmeu 