Am aflat de acest film printr-o simplă căutare pe siturile cinematografelor. M-a atras imaginea femeii la balcon. Ceea ce m-a făcut să vreau să văd filmul a fost descrierea. Maria Angeles, o femeie de 79 de ani care trăiește în Tanger, un oraș din nordul Marocului, are un conflict cu fiica ei.
Ceea ce m-a intrigat și nu am reușit să înțeleg din cele câteva rânduri scrise online este ideea despre încercarea de a-și recupera obiectele pierdute. Dar vizionând filmul am înțeles de ce.
Nu m-am mișcat nicăieri de pe scaunul de cinema. Aș zice că eu de regulă nu merg la filme plictisitoare sau de duzină. Îmi plac filmele care au ceva special.
Am privit cu atâta atenție ecranul încât unele imagini mi s-au întipărit pe retină: atmosfera orașului, piața în timp ce o femeie în vârstă, cochetă, care iubește viața își face micile cumpărături. (m-a încântat pur și simplu) Superb. Nu am cuvinte. Am fost acaparată.
Când închid ochii parcă sunt din nou acolo în sala de cinema. Privesc cu atenție ecranul în timp ce mama și fiica pășesc împreună pe străzile Tangerului. Ce diferență între cele două! Se vede clar pe chipul fiicei că nu se simte în largul ei. E încruntată, nefericită, tristă.
Clara are o existență diferită la Madrid. Viața zilelor noastre într-un oraș mare presupune multe neajunsuri. Greutăți dificil de dus de una singură. De aceea are nevoie de ajutorul mamei.
În timp ce priveam filmul și urmăream „lupta” dintre cele două mi-a trecut prin cap că nu voi lăsa niciodată viața mea la mila copiilor. Aceștia cresc, au propriile lor dorințe, vise, năzuințe. Sunt capabili uneori să treacă peste dorințele părinților, doar fiindcă sunt bătrâni și senili (așa cred ei).
Abslam, anticarul…
Judecat pe nedrept la început. Sunt câteva momente care mi-au rămas în minte în ce îl privește.
Mașina decapotabilă…
Ce îți trece prin cap când auzi așa ceva? Ceva complet în contradicție cu atmosfera filmului. Dar s-a dovedit a fi de fapt perfectă. Nu m-am așteptat la asta.
Sertarul…
E un moment în care am simțit că anticarul „nesuferit” a apărut diferit în ochii acesteia…
Momentul care m-a uimit cel mai tare este o scenă în care mă așteptasem la ceva clasic, un dans perfect, elegant, în schimb… am primit o lecție. Că pasiunea există și la vârsta a treia.
Am urmărit filmul întrebându-mă constant, oare cum se va sfârși? Care va fi deznodământul? Când trebuie să alegi între fericirea ta fericirea altuia, ce alegi?
Nici nu mai am cuvinte pentru încheiere. Îmi pare rău doar că nu am mers să îl văd mai repede. Lecție pentru mine, „nu mai amâna lucrurile despre care simți că ți se potrivesc!”.
