Am citit cu sufletul la gură povestea lui Lucile Benet. Şi nici nu mi-am dat seama că se apropie de final, vă vine a crede? Mie una mi se pare greu de crezut, dar aşa este.
O poveste despre curaj şi despre a lua frâiele vieții în proprielile mâini. O poveste despre abandon, dar şi despre asumarea responsabilității.
Ciudat fapt este că părinții celor două fete, una la vârsta adolescenței şi cealaltă la vârsta pubertății, nu sunt cei care îşi asumă responsabilitatea. Ci dau pe rând, bir cu fugiții, lăsându-le singure pe lume împotriva aversităților.
Sora mai mare, poreclită Lulu de către Eden, prietena ei cea mai bună, nu îşi abandonează însă sora. Se luptă cum poate şi ea mai bine ca să iasă la liman.
Se angajează la un restaurant. E picoliță la Fred’s. Merge la şcoală. Face treburile casnice atunci când are timp şi are grijă de sora ei mai mică, Wren.
E o luptătoare aprigă cu viața. Îşi salvează ceea mai bună prietenă din apele unui râu înghețat.
Şi când totul pare să se destrame în jurul ei se îndrăgosteşte nebuneşte de Digbi, fratele prietenei sale, care are deja o iubită.
Şi se pare că de fapt nu sunt singure deloc. Vecinii de pe stradă s-au aliat sub forma bunului samaritean necunoscut.
Fred patronul restaurantului unde lucrează se oferă să o ajute.
Mă emoționez mereu.Mă emoționez mereu când citesc.
Ori sunt eu prea emotivă, ori îmi place să aleg cărți care sunt astfel.
” Dar dacă aş avea un copil, mi-ar plăcea să fie ca tine. O fiică bătăioasă, care să nu stea cu mâinile în sân şi să aştepte să-i pice lucruri din cer. O fiică, ce-şi ia soarta în propiile-i mâini şi munceşte pe brânci ca să aibă ce să-i pună pe masă surioarei mai mici. O fiică, ce nu se dă în lături să sară în apele râului ca să-şi salveze cea mai bună prietenă.”
„Împreună vom birui, dezbinaţi vom pieri.”
dinsufletulmeu 