Am ales această carte din biblioteca de unde împrumut frecvent pentru că m-a atras imaginea de pe copertă care îmi sugera India. Lumea aceea mereu m-a fascinat, „țara amurgurilor de șofran și a căldurii toride” a fost dintotdeauna o lume a miturilor și misticismului aș zice. Și asta e ceva ce îmi place.
Aceasta mi-a plăcut și nu mi-a plăcut.
Mi-a plăcut misterul. Felul în care au murit cele 5 soții nu părea să aibă ceva ieșit din comun. Nimic în afară de faptul că s-au întâmplat în aceași luna, luna martie. Ar mai fi câteva detalii care pentru ochii comandantului Joseph Sandilands, de la Poliția Metropolitană, par că să creeze o legătură între cele cinci decese. Cartea aceasta m-a făcut curioasă și mă prindea miezul nopții cu ea în brațe și numai somnul mă putea desprinde dintre paginile ei.
Ce nu mi-a plăcut sau nu mi se părea neapărat necesar a fost idila dintre Sandilands și Nancy Drummond, soția magistratului din regiunea unde comandantul de la Poliția Metropolitană ancheta morțile misterioase. Într-adevăr că în momentul în care Guvernatorul Bengalului i-a prezent-o pe aceasta ca nepoată a sa lui Joseph Sandilands i-a trecut prin minte că ar „putea ieși ceva nostim”, dar nu cred că o soție care își iubește și își respectă soțul așa cum spune ea s-ar arunca în brațele primului venit.
Lăsând asta la o parte, cartea „Ultimul trandafir din Cașmir” m-a captivat în universul Indiei cu credințele supranaturale și convingerile ieșite din comun pentru noi europeni care gândim altfel. Titlul îi este dat datorită buchetelor de trandafiri care în fiecare an în luna martie erau așezate pe mormintele soțiilor decedate. Numele florilor era „Trandafirii din Cașmir”, dar i se mai spuneau și „trandafirii sângerii”.
Etichetă: mister
-

Nașterea speranței de Zia Tyvis. Impresii. Gânduri. Fragmente
Am terminat de curând de citit cartea aceasta și aș fi vrut să scriu câteva impresii.

Încă de la primele pagini mi-am pus întrebarea oare unde se petrece acțiunea, cine este autoarea care a scris acest roman și ce naționalitate are, din ce țară este, unde se petrece acțiunea. Aveam așa cumva nevoie de ceva detalii suplimentare ca să aflu despre roman mai multe. Dar am continuat să citesc și câteva pagini am aflat unde și anume în Brașov, apoi în Turda și chiar și la Sibiu. Mi s-a părut oarecum că ceva nu se leagă căci numele Zia Tyvis numai românesc nu pare. După ce am terminat ultimele pagini am căutat pe Google informații despre autoare și ….. ei bine …. am aflat că acesta nu-i decât un pseudonim.
Pe tot parcursul cărții am observat că unele pagini, rânduri, șiruri de cuvinte nu-mi spuneau nimic …. pe când altele ……
Ei bine iată …….. altele îmi plac …. și îmi transmit ceva anume n-aș știi să-l descriu în cuvinte acel ceva…

Altele mă fac să-mi pun întrebări și să mă opresc să mă gândesc la una la alta.
Chiar pe la primele pagini am început să mă întreb de ce îmi ies mereu în cale astfel de cărți în care se regăsește acest laitmotiv al suferinței în cuplu a femeii??
„Doamne ce nemernic!” a fost sentimentul care m-a cuprins când am ajuns la pagina de mai jos.

Nu știu ce să spun despre acele părți care nu-mi plac, dar cele care mă prind și care îmi spun ceva sunt cele care îmi transmit sentimente care îmi ating sufletul. Partea cu cățărarea pe munte este una. Am urcat pe munte cu Miruna împreună. Am simțit ce a simțit ea. Am privit în jos cu ea împreună.

„Atunci când nu știi ce să faci, du-te înainte și vezi ce se întâmplă „ 
„Darin”- un nume chiar neobișnuit, se pare că are totuși un sens, o semnificație pe care nu am înțeles-o decât mult mai târziu. Dar-Darin și Mir-Miruna sunt două jumătăți ale aceluiași suflet. Ei s-au căutat mult în toate cele multe vieți ale lor de la începutul lumii până în prezent, dar nu s-au putut reunii din cauza Lăcomiei întruchipata de Victor.
Nașterea speranței scrisă Zia Tyvis este un roman care îmbină lumea materială cu călătoriile astrale. Misticismul este îmbinat în viața lor între atâtea lucruri ale zilelor moderne în care oamenii nu mai cred în lucruri sfinte. Pericolul este depășit în cele din urmă și totul se termină cu bine ca în orice basm frumos.
-

Farul cu secrete, Santa Montefiore
Secretele, misterele, sunt ceea ce fac o carte savuroasă și atât de pe gustul meu. Căutam de vreo săptămână ceva bun de citit între filele site-ului de unde obișnuiesc să descarc pdf-uri. Ce mi-a atras atenția este acesta. Mă întreb cum oare alegem cărțile pe care le citim, sau poate că ne aleg ele pe noi. În fine. Idea e că acest roman mi-a plăcut foarte mult.
Cum spuneam secretele si misterele sunt ceea ce fac un roman extrem de savuros, asta cel putin pentru mine, nu stiu pentu voi cum e. De aceea cred, si cu siguranta acesta este motivul, mi-a placut acest roman atat de mult.
De cum începe, îți dă impresia că cea care îți vorbește este o femeie care priveste marea si țărmul care se întinde în spatele ei. Dar ceea ce vei oberva si te va surprinde, pe mine cel putin ma surprins, ea este intradevar o femeie, dar este o femeie moarta, adica, ma rog, spiritul ei.
Numele cartii este „Farul cu secrete” si are legatura cu intriga romanului, dar si cu femeia al carui spirit deschide primul capitol, povestind cumva franturi din ceea ce credea ea ca a fost viata ei si relatia cu Conor, dragul ei sot. Ceea ce credea ea si cum vedea ea lucrurile din perspectiva ei.
Mai incolo mergand si citind v-om afla ca lucrurile nu stau chiar asa, si misterul mortii ei ne este dezvaluit abia in ultimul capitol.
Lucrurile se leaga si cu o familie de la Londra a carei fiice mai mare isi gaseste in apropiere de castelul Ballymaldoon rudele de care nu avea habar. Secrete ies la iveala de peste tot si se pare ca de fapt Ellen Trawton isi are radacinile in totalitate in acest colt uitat de lume al Irlandei.
Desi, povestea de dragoste dintre cei doi protagonisti a fost destul de palpitanta, sfarsitul cartii, pot sa spun ca nu mi-a fost tocmai pe plac. mda, ce sa zic nu-i vorba ca ma asteptam sa se casatoreasca musai cum au facut-o matusa Peg si Oswald dar totusi mi se pare prea putin pentru ei din ultimul capitol.
Una peste alta pot sa spun, o carte reusita, mi-a placut mult pentru ca imbina ceea ce imi place mie cel mai mult: secretele, misterul cu dragostea infocata. Merita citita cu siguranta.
-

Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.
Al doilea roman pe acest an de Kate Morton. De la început se anunță plin de mister cum eram obişnuită. În primele rânduri ni se povesteşte de o nălucire, un om de noroi şi o fată închisă în turnul unui castel ce priveşte curioasă pe geam şi dornică de a ieşi afară. Acesta este doar un fragment din „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raimond Blythe, tatăl a celor trei surori, personajul care a cauzat toate relele prin încăpățânarea de a le controla pe fiicele sale chiar şi după moarte şi reprezintă doar prologul.
Trebuie să vă spun că am avut de curând nenorocul să nimeresc pe net o descriere foarte critică a romanelor scrise de această autoare ceea ce m-a frapat pentru că mie mi-au plăcut. E drept că acesta este doar al doilea roman al acesteia pe care îl citesc şi este adevărat că poate într-un fel ca mod de construcție s-ar asemăna, dar nu poți să spui că te doare capul când le citeşti.
Este întradevăr o poveste foarte încâlcită de familie. Fragmente din trecut care se succed cu cele din prezent lucru care poate părea un pic complicat pentru unii cititori, dar mie una îmi place acest stil de scritură. Şi nu este prima oară când îl întâlnesc. Şi în ,,Fetița din scrisoare” al lui Emily Gunnis este acelaş fel de întoarcere în trecut şi revenire în prezent pe care îl putem descoperi în romanele lui Kate Morton. Ceea ce mă face să cred că nu are ea însăşi o problemă cu modul de scriere ci doar unii cititori nu înțeleg că este doar o chestiune de gusturi. Poate să-ți placă sau nu un autor, poate să-ți placă sau nu o carte. Poate să-ți pară prea greu de înțeles şi atunci o ocoleşti. E simplu.
În fine ca să revin la ale noastre în romanul „Orele îndepărtate” totul se învârte în jurul unui străvechi castel cu turn aşezat pe un deal împrejurul căruia la un moment dat s-a contruit un şanț de apărare.
„Poţi să-ţi închipui? Atâtea camere? „Ziduri străvechi în care răsună orele îndepărtate,”.
Locuitorii castelui Milderhurst se simt într-un mod care la început pare de neexplicat legați unii de alții şi împreună de acest castel.
Cele două surori gemene: Persephone şi Seraphina, şi sora lor mai mică Juniper locuiesc acolo de zeci de ani şi nu se ştie câte secrete se ascund în spatele lor. Câte secrete, cât amar şi suferință se ascund în spatele zidurilor străvechiului castel?Acțiunea romanului începe cu o scrisoare rătăcită, ajunsă la destinatar cinzeci de ani mai târziu şi care face ca amintiri de mult uitate şi adânc ascunse să revină la viață. Şi cu toate mie mi se pare că nu are nici un sens ca mama lui Edith să ascundă atâția ani fapul că a fost evacuată de la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial într-un măreț castel, acesta este motivul pentru care fiica acesteia să se aventureze să afle mai multe despre trecut.
Fenomenală este lumea cărților. Poți să te afunzi în povestea celor trei surori fără să faci vreun efort.
M-am întrebat întotdeauna cum face un asemenea făuritor de cuvinte să creeze o lume întreagă între paginile cărților. Oare cum şi de unde se inspiră, cât este fantezie şi cât este adevăr într-un roman cum este acesta care îmi fură cu totul atenția.Fiecare pagină mă încântă cu trăirile, savoarea, parfumul pesonajelor, locurilor, timpurilor pe care le trăiesc şi eu o dată cu toate cuvintele citite.
Mistere se ascund şi se dezvăluie la fiecare pas, la fiecare pagină citită în acest roman extraordinar al lui Kate Morton.
-

Ruşine, teroare, deznădejde la St Margaret
Sunt cărți, poveşti de viață pe care atunci când le citeşti te fac să realizezi cât de prețios este ce avem.
„Fetița din scrisoare” e o carte cu adevărat captivantă. Te pune pe gânduri şi te umple de tristețe.
Lucruri îngrozitoare sau întâmplat în timpuri nu chiar atât de demult apuse. Timpuri în care moralitatea era doar o fațadă pe care să o arăți lumii, iar lucrurile aşa zis ruşinoase trebuiau ținute ascunse.
O poveste tulburătoare în care ni se vorbeşte despre căminul pentru mame singure „St. Margaret”. Un conac victorian în care maicile împreună stareța Carlin au deschis un loc ce mai mult decât cu un cămin semăna cu o închisoare. Fetele ce aveau nenorocul să rămână însărcinate necăsătorite fiind şi aflându-se în situația în care tatăl copilului nu binevoia a le lua de soție ajungeau acolo.
Acestea erau tratate cu brutalitate de către măicuțe în frunte cu stareța Carlin şi apoi obligate prin mijloace absolut de neimaginat să-şi dea copiii înspre adopție. O astfel de instituție cum era st Margaret era folosită de mebrii familiilor fetelor în cauză pentru a se spăla pe mâini de ruşinea cauzată de o astfel situație.
Ce este mai trist şi mai şocant decât povestea în sine este că deşi acest cămin st Margaret este pur fictiv astfel de locuri au existat cu adevărat în Anglia şi Irlanda anilor ’50, după cum spune chiar autoarea cărții în nota de final.
Totul începe cu o scrisoare plină de tristețe şi deznădejde scrisă de o fată pe nume Yvy către iubitul ei Alistaire, pe care jurnalista Samantha Harper o găseşte în posesia bunicii ei Anabel Rose. Din scrisorile acestea, căci treptat mai apar şi altele, se înțelege că fata aceasta fusese în 1956 închisă la St. Margaret unde ducea o existență absolut chinuită.
Plină de curiozitate Samantha porneşte pe firul poveştii descoperind o poveste de familie absolut uluitoare.
Fragmente din trecut şi din prezent se succed treptat în cele 46 de capitole în timp ce încercăm să intuim legătura dintre mai multe personaje femine prezente în carte.
Pe tot parcursul lecturii m-am tot gândit şi am tot încercat să înțeleg ce legătură poate fi între jurnalista Samantha Harper şi prezentatoarea Kitty Cannon, prezentate în zilele noastre şi între Yvy şi Elvira care au trăit închise la St Margaret cu multe decenii în urmă.
Şi poate că sunt eu mai grea de cap, dar abia spre final am reuşit să înțeleg.
O lectură absolut antrenantă, care te pune pe gânduri.
O carte cu care fără supărare dar le-aş da în cap celor care susțin sus şi tare că pe vremuri nu era atâta dezmăț ca acum şi anumite fapte ruşinoase nu se întâmplau. Ooo, ba se întâmplau, dar erau aşa de bine ascunse de ochii lumii, încât preferau să se gândească că nu există.
