Am primit recent un teanc de cărți de la cineva. Am fost mulțumită de ele mai mult decât de toate bogățiile din lume. Această carte pe care am citit-o recent prezintă două nuvele fantastice scrise Mircea Eliade și se afla în acel teanc. Îmi amintesc că am mai citit ceva Eliade când eram în liceu, cred.
Acum vorbind de aceste două nuvele pot să spun că mă bucur că le-am citit, dar că probabil că nu le-am simțit la fel că alți cititori. Pe mine acțiunea din nuvela Domnișoara Christina nu m-a impresionat pană în așa punct încât să mă înspăimânte. Citind această scriere ce am simțit a fost revoltă. Revoltă către vraja aruncată asupra pictorului Egor Pascapievici. Idila dintre el și Sanda este ucisă din fașă, dragostea lui pentru fată nu apucă să se manifeste căci este sedus de această boiereasă moartă.
Cum e posibil asta? Ei bine probabil că în opera lui Eliade nu este ceva ieșit din comun să întâlnești astfel de personaje. Misticismul este la el acasă dacă deschizi o carte scrisă de el.
„Șarpele” m-a înfiorat ceva mai mult decât „Domnișoara Christina” poate și pentru că nu-mi plac și chiar mi-e temă de acel târâtor dezgustător. Dar și pentru că de la un punct încolo a părut mai greu de înțeles. Și în această nuvelă o eventuală relație omenească, este dată la o parte pentru una ce nu pare a fi umană.
O legătură între Dorina și căpitanul Manolache era dorită de către membrii familiei fetei. Andronache, un om care nu pare a fi un om face lucruri nepământești, vrăji știute de el, cheamă un șarpe ca apoi să-l gonească, îi pune să alerge prin pădure în noapte, iar Dorina rămâne că vrăjită și îl urmărește cu barca pe lac până-l găsește.
Părerea mea este că este greu de pătruns adevărul înțeles al celor scrise de Eliade, dar ce pot să spun este că el a surprins în cele scrise esența neamului românesc de veacuri încrezător în supranatural.
dinsufletulmeu 