Etichetă: recenzie carte

  • Sfârșitul șoaptelor, o poveste a tăcerii care doare…

    Sfârșitul șoaptelor, o poveste a tăcerii care doare…

    Cartea asta m-a pătruns până în măduva oaselor. Durerea și frica oamenilor, lipsurile lor. Ooo, doamne eu m-am născut cu doar un an înainte de Revoluție și sunt atâtea pe care nu le-am trăit ci doar le-am auzit. Unele detalii precum „tacâmuri de pește” sau termenul „patrioți” îmi erau complet necunoscute până să deschid cartea asta.

    Greutatea și lipsa cea mai mare nu era totuși lipsa mâncării ci lipsa încrederii. Oamenii se temeau să vorbească între ei fiindcă oriunde puteau să se găsească o ureche plecată, o ureche nu tocmai binevoitoare. O cât de mult mi-a adus aminte această istorie, istoria noastră până la urmă, de romanul lui Orwell.

    Am citit 1984 anul trecut în primăvară, și atunci nu știu dacă am realizat cât de asemănător este cu ce au trăit oamenii înainte 1989 la noi în țară.

    Această carte mi-a trezit o multitudine de sentimente. Această minunată autoare, Ruta Sepetys, a zugrăvit în cuvinte experiența românilor în acea perioadă. Cu teama și vulnerabilitatea ei.

    Tinerii erau dornici de libertate. Bătrânii erau obosiți și temători. Erau epuizați de statul la coadă constant în frig și în beznă. Ce era mai rea bezna de pe casa scării când noaptea mama vine acasă sau bezna minții în care trăiau oamenii neștiind că exista ceva dincolo granițele „paradisului” în care iubitul conducător îi ținea cu forța?

    „Iubitul conducător”, hmm, asta îmi aduce aminte de ceva… „Fratele cel mare te vede”… Amuzant, dar nu prea.

    Pretutindeni am observat motive de tristețe.

    Oamenii erau amorțiți, preocupați de cum să își hrana cea de toate zile, înghețând în apartamente în care uneori era mai frig ca afară. Puținele bucurii pe care le aveau le savurau pe ascuns.

    O seară de film în sufrageria acelui vecin care avea video. Singurul care avea video. Am urmărit în ziua când am citit acele pagini un mic interviu cu Irina Margareta Nistor, vocea filmelor dinainte de ’90. Aceasta a povestit despre rețeaua pe care o organizaseră pentru a putea traduce și distribui acele casete video. Mi se pare uimitor că au reușit să facă asta.

    Ironic ați putea spune, dar am citit o parte din aceste pagini în Uber în drumul meu prin oraș. Nu mai știu dacă chiar în ziua acea, dar oricum într-una din zilele acelea am mers la cinema. Am vizionat anul trecut în decembrie două filme, unul singură și unul cu copiii.

    O doză de cola savurată pe ascuns. Cristian și Liliana sunt luați prin surprindere de acidul dulce al acelei băuturi răcoritoare. „O adevărată revoluție pe limba mea.”

    Toate astea par așa de îndepărtate, mai ales pentru mine, copil născut în 1988, care nu am trăit ceea ce citesc. Mă cufund în paginile cărții din căldura propriei case, unde am la un click distanță Netfix sau Coca-Cola. Dar mai presus de toate am libertatea de a scrie și de a vorbi.

    Când am ajuns la propriu la paginile despre Revoluția care începea să ia formă, începea să ia amploare m-a cuprins un sentiment de bucurie că îmi citesc istoria, dar și de frustrare fiindcă a fost nevoie să moară oameni pentru ca țara noastră să iasă din comunism când toate celelalte deja ieșiseră și într-un mod mult mai pașnic.

    De ce? M-am întrebat de ce?

    Un final care altora li s-a părut bun. Finalul pentru personajele din carte mi s-a părut trist. Mi-a lăsat un gust amar. Când oamenii nu mai pot avea încredere nici în propria familie sunt pierduți.

    Am citit această carte într-un timp când eu însămi încercam să ies la lumină din tenebrele sufletului să o găsesc pe „the real me”. Nu pot să zic că am ajuns la destinație, dar sunt pe drumul cel bun.

  • 1984• oglinda vremurilor tulburi

    1984• oglinda vremurilor tulburi

    Un roman care mi-a ridicat serioase semne de întrebare

       Ceea ce se întâmplă zilele astea la noi în țară îmi amintește de „Ministerul iubirii” din cartea „1984”.

         Am citit această carte recent și mi-a dat de gândit.  în care erau prezente patru ministere care se ocupau cu exact opusul a ceea ce reprezenta numele lor.

         „Ministerul Iubirii” se ocupa cu propagarea urii. „Ministerul Abundenței” se ocupa menținerea oamenilor cât mai săraci și flămânzi. „Ministerul Adevărului” se ocupa cu împrăștierea de minciuni pe care oamenii le luau drept adevăruri fără să se mai gândească. „Ministerul Păcii” se ocupa cu războiul.

          Gânditul era interzis oricum și de ce să gândești de capul tău când poți accepta „adevărurile” care ți se servesc pe tavă. Și să vrei să faci altceva ar fi oricum prea periculos cu „Poliția Gândirii” pe urmele oricui ar fi dat și cel mai mic semn de răzvrătire.

       Tot astfel un personaj bine cunoscut din peisajul nostru politic actual „vorbește” despre iubire, în timp ce în jurul lui nu face decâtsăalimeteze ura. E surprinzător cât de mult se aseamănă unele elemente din acest roman distopic al lui Orwell cu realitatea de azi.

       

       Societatea din 1984 ia în seamă omul doar ca parte dintr-un întreg: „Partidul”.  Omul nu contează ca individ. Omul nu contează!!

        În interiorul acestei organizări, atât cei de la vârf, cât și cei de jos, par conștienți de lumea în care trăiesc într-o oarecare măsură.  Și totuși mi se pare ireal, cum chiar ei însuși iau parte zilnic la ștergerea adevărului pe care apoi să îl și uite definitiv.  O muncă pe care fiecare cetățean trebuie să o ducă cu sine însuși, ca să nu cumva să comită ceea ce aceștia numesc „crimăgând”.

        Reguli absurde, ministere absurde! Un total control asupra vieții celorlalți, și mai mult asupra gândurilor! O societate distopică!

          Conducătorul iubit, adulat, adorat, este FRATELE CEL MARE a cărei imagine apare peste tot cu mesajul Fratele cel mare te vede. O prevestire stranie a vremurilor noastre în care datorită avansului tehnologic ne este cunoscută aproape fiecare mișcare.

         Winston Smith  este personajul principal, prin ochii lui vedem noi lumea ciudată  în care el trăiește.  Acesta realizează intr-o oarecare măsură că ceva nu este ok. Își pune întrebări.  Nu înțelege de ce se întâmplă toate lucrurile acelea. Ștergerea trecutului, rescrierea memoriei, totul pare greu de înțeles.

       Winston iși dorește libertate, dar nu o va avea niciodată.  Căci el este singur, împotriva tuturor.  „Sistemul” este prea puternic pentru ca cineva să-l învingă. 

        E dubios.

         O societate distopică împărțită în trei straturi, trei categorii de oameni.

          Am ales să cumpăr această carte pentru că am tot auzit de ea. Și pentru în această perioadă tulbure, a fost menționată adesea, ca termen de comparație,  ca o aducere aminte, ca un mod înspăimântător de a prefigura ceea ce ar putea veni.

         Ei bine, cu toate că a fost scrisă în 1948, eu consider că are într-adevăr anumite elemente asemănătoare cu prezentul. Ceea ce drept să vă spun mi se pare uluitor.