Lectură de martie

Trece, timpul, trece, trece.

A trecut și luna martie și după cât se pare am intrat deabinelea în primăvară. Afară s-a mai încălzit și soarele te îmbie să stai mai mult în grădină, să te plimbi, să te joci, să alergi. Copiii sunt mai fericiți și la fel. Bunădispoziția plutește în aer asemenea fluturilor.

Între toate acestea am reușit să mai citesc și eu câte ceva precum mi-am promis de la început de an. Într-un mod pur întâmpător primele două vorbesc despre Dumnezeu într-un mod cu totul diferit însă.

Prima este „Ca într-o oglindă în chip întunecat” de JOSTEIN GAARDER. Ne este prezentată o copilă pe nume Cecilie, răpusă la pat de o boală a cărui nume nu ne este dat căci după cum spune ea nu dorește ca nimeni să îl pronunțe. Totul se petrece în apropierea și după trecerea Crăciunului. Și chiar în noaptea aceasta magică ea primește o vizită neașteptată: un înger pe nume Ariel. Împreună în repetate rânduri în care Cecilie era singură în cameră, acestia doi poartă o conversație în care își pun întrebări unul altuia. Fiecare dorește să afle și să înțeleagă cât mai multe despre celălalt și lumea lui. Te pune pe gânduri conversația dintre aceștia doi și trec fiorii la finalul acestei povești.

„Un cântec pentru Lya” de George R. R. Martin

Mi se întâmplă uneori să nu mă pot hotărâ ce să citesc. Încep câteva rânduri și apoi o las baltă. Nu toate romanele pot fi de la prima pagină extrem de captivante. Mi s-a întâmplat și atunci când am început să citesc „Un cântec pentru Lya” de George R. R. Martin. Căci primul paragraf în care se vorbea de o planetă străină m-a atras instantaneu, dar cumva următoarele rânduri nu mi-au plăcut așa de tare. Asta până când se menționează cultul Reunirii. Un cult de-a dreptul sinistru după cum îl descrie chiar Rob, unul dintre Talente. Și de ce-i așa? Deoarece toți acești credicioși se duc de bunăvoie la moarte lăsânduse devorați de Greeshka. Într-un fel ciudat aceasta este pentru locuitorii planetei Sckeea calea spre fericire și spre a fi toți în unul. Zguduitor acest roman ce îți vorbește într-un mod diferit despre iubire și despre Dumnezeu.

„Tainele trecutului” de AMANDA QUICK este cu totul altceva, un roman fix exact pe placul meu ce de la primul capitol, ba chiar de la prima pagină, te ține prins, legat de emoțiile personajelor. Mie una la finalul primului capitol mi-au dat lacrimile și chiar pe alocuri m-am simțit amuzată de replicile celor doi protagoniști. Cred eu că în acest roman traspară dragostea, romanticismul și ceva secrete, detestabila răzbunare. Ei bine întradevăr emoționant acest roman, mi-au dat lacrimile și la finalul acestei frumoase povești de dragoste. Și cum ai putea să nu plângi când Julian îi spune în cele din urmă „Te iubesc” și într-un mod cât se poate de sincer. Câte dintre noi nu am dori să auzim aceste cuvinte, dar tot atât de sincere, di gura soților, iubiților, partenerilor noștri. Cred că ne face să ne gândim ce frumos e să fii iubit și să fii atât de fericit în familie. Întradevăr nu-i atât de ușor să gășești echilibrul între soți, dar secretul probabil stă încerca mereu.

Acest roman m-a lăsat cu un gust dulce în suflet. Un sentiment de bine și frumos. Ceea ce mă face să vreau să păstrez în continuare această savoare și să nu încep acum altă „poveste” cu toate suișurile și coborâșurile ei ci mai degrabă să reiau o luptă cu mine în încercarea de a-mi îmbunătăți viața. „Autocontrol pas cu pas” de Dan Seracu este cartea pe care o încep acum și care sper să mă ducă un pas mai departe în această călătorie.

Închei cu o întrebare plină de curiozitate: Voi mai citiți?