dinsufletulmeu

Categorie: Fără categorie

  • Cărțile pe care le citesc în perioada asta. partea 1.

    Cărțile pe care le citesc în perioada asta. partea 1.

    De un timp încoace nu reușesc să citesc mult. Citesc mai degrabă câte puțin din diferite cărți. Nu am mai reușit să termin o carte de ceva timp.
    Ce aș vrea să fac acum este să scriu câteva rânduri despre acele cărți pe care le-am început. Și pe care sinceră să fiu nici nu știu când am să le termin.

    Nu prea știu în ce ordine să le așez. Dar hai să încep cu cea care mi-a dat bătăi de cap anul trecut fiindcă nu puteam să concep ideea că nu mai pot citi nenumărate pagini fără oprire cum făceam de obicei. Anume e vorba de, „Amantul doamnei Chatterly”, de D. H. Lawrence.
    Am primit cadou această carte de la o prietenă dragă anul trecut de ziua mea. Pe atunci traversam niște clipe mai grele și a fost prima oară când am încercat să citesc o carte și nu a mers lectura. Pur și simplu parcurgeam o pagină sau chiar doar un paragraf și mă opream… multe gânduri îmi veneau în minte. Pe unele le notam, cu altele doar stăteam pur și simplu. Dar era frustrant sau așa mi se părea mie, faptul că nu mai reușeam să citesc pagini întregi și să mă pierd efectiv în carte. Nu știu sigur dacă este de vină cartea sau eu că eram diferită. Dar în cele din urmă am lăsat-o deoparte pentru o vreme.
    Acum recent am deschis-o iar. Am început de data aceasta cu prefața. Această nouă eu nu mai începe o carte fără să-i citească prefața. Cu grijă și cu atenție. Cu la fel de multă atenție câtă pun și asupra cărții propriu-zisă.
    Și mă bucură de data aceasta că am înțeles că nu mai trebuie să mă grăbesc nicăieri. Nu mă aleargă nimeni. Citesc încet câte puțin, atunci când simt să mă apropii de această carte. Până una alta, mai am altele de care să mă bucur în intervalul dintre aceste momente. Și fiecare e diferită și specială în felul ei. Fix cum sunt și oamenii.

    Nici nu știu pe care să o menționez mai departe… să vorbesc despre „Groapa” de Eugen Barbu? Pe care am comandat-o fiindcă mi-a recomandat-o cineva acum vreo trei ani deoarece doar ce citisem „Maidanul cu dragoste”. Fusesem la timpul ăla îmi amintesc fermecată de atmosferă, de cadrul timpului, dornică să aflu mai mult despre Bucureștiul de altă dată.

    Sau să menționez nuvela „Munca de jos” pe care am ales să o caut fiindcă este menționată în prefața cărții despre care am povestit anterior. Alexandru Dumitriu spune despre aceasta „Deși tributară cutumelor realismului socialist, această proză anunța un scriitor de talent.” Această descriere m-a intrigat și am vrut neapărat să o caut. Am găsit-o în culegerea de nuvele „Oaie și ai săi” pe care am comandat-o de la anticariatul online printrecărți.ro. În ziua când a venit coletul m-am așezat la pe iarbă în grădină și am devorat 10 pagini din ea. Drept dovadă că criticul și istoricul literar a avut dreptate.

    Ce să zic m-a încântat acea lectură, mai ales că împacă două pasiuni ale mele recente lectura și istoria. Este deci un mod de a vedea societatea românească în acel punct în timp. Un tablou zugrăvit admirabil de Eugen Barbu care prin cuvintele sale mi-a așezat dinaintea ochilor traiul într-o uzină/tipografie, și prejudecățile oamenilor, modul de gândire al ”omului nou”… comunistul exemplar… care trebuie să fie un model de comportament pretutindeni nu doar la locul de muncă, dar și în viața privată.

    Încep să înțeleg, iată, de unde această impresie a românului, această nemernică pornire de a intra în viața omului cu bocancii și de al judeca. Nu degeaba spunea cineva, teribilă plagă a fost asupra neamului românesc ciuma roșie.

    Tot despre vremurile de altădată este „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, Jeni Acterian. Am descoperit acest titlu într-un periplu la Muzeul Literaturii Române. Am fost puțin surprinsă de prețul cărții atunci când am decis să mi-o comand. Dar, parcurgând ca de obicei prefața am înțeles de câtă muncă a fost nevoie ca să țin eu acest exemplar în mână. Pe lângă faptul că această carte însumează aproape 700 de pagini, jurnalul lui Jeni Acterian avea în total 1300 de pagini care au fost citite, analizate, ordonate, etc… toată munca de editură realizată de niște oameni ca eu să mă bucur de această carte astăzi, o muncă enormă. Deci pot să spun că a meritat din plin prețul. Și de-abia sunt la prefață. Mai am puțin și termin prefața, ca apoi să mă afund cu totul în viața acestei femei atât de complexe. Un întreg univers aș putea zice.

    Bun. Cam atât pentru azi.

  • Primavera. doar gândurile mele…

    Primavera. doar gândurile mele…

    A trecut cam o săptămână de când am fost să văd acest film. Ca de obicei mi-a luat o perioadă până să mă hotărăsc să scriu despre el. Nu prea știu de ce, dar uneori când am ceva important de scris îmi vine tare greu să mă hotărăsc să fac asta. Simt că am o stare de … teamă că ceea ce voi face nu va fi bine. În cazul de față ar putea fi teama că nu-i voi face dreptate acestui film. E veșnica teamă că ceea ce fac eu nu e destul.

    M-am hotărât totuși astăzi să încerc să îmi așez gândurile aici atât cât mai sunt ele. A trecut totuși o săptămână de când am fost la film.

    Numai țin minte toate faptele din film. Dar stiu ce am simțit eu.
    Nu e nevoie să transmit faptele… sunt convinsă că sunt nenumărate recenzii ale acestui film… nu mai e nevoie de încă o una care să conțină… fapte și detalii…
    Dar gândurile mele cele mai profunde sunt numai ale mele. Nu le-a scris nimeni și nici n-o va face dacă n-o fac eu.

    Cu fundalul muzical al lui Vivaldi în spate mi s-a înfățișat în fața ochilor o poveste unde protagoniste erau fetele de la Ospedale della Pietà, dintre care se deosebește Cecilia. M-au trecut fiori s-o ascult cântând. Muzica are un mod aparte de a transmite emoții.

    Cuvintele maestrului Vivaldi către ea… „Tu nu cânți pentru aplauze” mi s-au întipărit în memorie.

    Aș vrea să vorbesc despre câteva momente care au rămas cu mine.

    Însemnarea unui bebeluș abandonat la poarta della Pieta cu fierul roșu. Mi s-a părut o barbaritate. Se pare că această metodă chiar a fost folosită pentru a ține în evidență copiii aflați în grija „statutului”. O cruzime, dacă mă întrebați pe mine.

    Un alt moment care mi-a rămas în minte este baia. Și acolo ar fi două motive.

    Unul care ar putea să pară relativ banal, dar care mie mi-a stârnit curiozitatea și am ținut să caut mai multe informații. Cămășuța aceea subțirică pe care o purtau fetele în timp ce se spălau se pare că era un lucru obisnuit. Și asta din mai multe motive. Unul era cel care ținea de modestie și decența impusă. Altul ținea de o credință ce nu a dispărut complet până în zilele noastre, întrucât cunosc personal pe cineva care gândește asemănător. Anume că apa caldă deschide porii predispunând astfel persoana la o îmbolnăvire. De ce am spus anterior că a supraviețuit această credință? Pentru că fraza „să nu ieși cu baia pe tine” care se traduce prin nu ieși din casă imediat după ce ai făcut baie pentru că ai porii deschiși și te îmbolnăvești am auzit-o în zilele noastre de nenumărate ori de la cineva. Asta așa ca un mic detaliu care mi-a rămas mie în minte și am vrut să-l cercetez, cum de altfel fac de obicei.

    Însă cel mai important motiv este discuția fetelor despre ceea ce se întâmplă în noaptea nunții. Una dintre ele, mai experimentată le explică celorlalte.

    Singurul mod de a ieși din ceea ce părea pentru ele o închisoare era să pășească într-alta. Cu pereți care păreau a fi mai strălucitori. Dar care în definitiv era tot o specie de prizonierat: căsătoria. La asta sperau toate, ca un bărbat bogat să le scape de acolo și le ia de soție. Dar pentru asta exista o cerință obligatorie. Puritatea lor. „Asta e singura noastră avuție” rezumă într-un mod trist, dar realist Cecilia.

    În cele din urmă ea e liberă. Înțelege aceea „avuție” ca pe o povară.

    Mi-am pus întrebarea la sfârșit. Bine, bine e liberă, dar unde merge? Ce poate face?
    Ce poate face o fată ca ea, într-o asemenea lume?

    Desigur, lumea aceea nu mai există acum. Sau așa se laudă unii… Deși femeile încă mai au dificultăți uneori.
    E clar că avem o lume un pic mai bună și mai liberă… deși nu sută la sută. Se vede cu ochiul liber din toate știrile care apar că încă nu ne-am eliberat total de întuneric.

    Am aflat că acest film ar fi fost inspirat de o carte. Interesantă descriere are cartea. Mă voi gândi foarte serios să o achiziționez. Dacă o și găsesc în română. Despre Stabat Mater de Tiziano Scarpa este vorba.

    Ar mai fi fost multe gânduri, dar m-am decis să mă limitez la acestea. Căci uneori mai puțin este mai mult. Și mai bun.

  • „O mie de nopți” – E. K. Johnston

    „O mie de nopți” – E. K. Johnston

    Viața în deșert. Nisip. Un rege. Un monstru. Un criminal.


    De fiecare dată când norul de praf se zărea în depărtare, ei știau că se apropie. Teama era în fiecare dintre oamenii deșertului. În mame și fiice, în tații care patrulau în fața cortului – chiar dacă știau că, în cele din urmă, se vor conforma legilor.

    Acea lege care spunea că Lo-Melkhiin alegea  pe rând,  o fată din fiecare sat care să-i fie „mireasă”. Să-i fie mireasă și apoi să moară.

    Curajul

    Ea dorea să își salveze sora.
    Dar și pe mama surorii ei. Aceasta nu mai avea alții fii. Ar fi fost în pericol dacă fiica ar fi pierit.

    Și-a pus veșmintul mov de nuntă. Cusut de două surori.
    Astfel, pentru prima dată în viața ei, a fost mai frumoasă decât sora ei. Ochii tuturor o priveau. Hotărârea cu care a făcut asta a schimbat totul. Ochii lui Lo-Melkhiin s-au oprit asupra ei.

    O carte în care eroina nu are nume.

    Este sora care salvează viața surorii ei. Este fiica pe care ambele mame o iubesc, atât a ei, cât și a surorii ei. Este soția regelui posedat de un monstru, un demon al desertului. Este regina palatului, regina din qasr.

    Asta mi-a amintit de toate acele basme ale copilăriei unde și personajelor principale le lipsea un nume propriu.

    Această eroină este o fiică simplă din deșert, dar are un curaj nebunesc. Un curaj care o face să devină specială.


    Oamenii deșertului își fac zeități din morții lor. Acelora, care în timpul vieții au făcut fapte extraordinare, li se ridică altare și li se dedică rugăciuni.
    Dar ea este specială, datorită faptelor sale, oamenii au ridicat altare pentru ea cu toate că n-a murit. Aceste rugăciuni au făcut-o sa devină puternică.

    Putea prevedea anumite întâmplări.  Dar întrebarea este: le prevedea?  Sau poate ea chiar le crea.

    Asemănător Sheherezadei din „O mie și una de nopți”,  aceasta își încântă regele seară de seară cu câte o povestioară specială. La căderea nopții,  când soțul o vizitează în iatacul ei, aceasta îi deapănă istorisiri din deșert.

    În final, ca în toate basmele, binele învinge răul- cu toate că nu fără efort.
    Lucrurile se vor așterne în modul în care a fost scris să fie.

    Magia ne poartă peste valuri de nisip, de la palatul oriental  până în mijlocul deșertului.
    Imaginația m-a purtat departe în timp ce citeam.
    Mi-a plăcut această carte care a adus asupra zilelor calde de vară un suflu blând care m-a învăluit după ce am închis cartea și am pus-o jos.

  • Jean des Cars  •SAGA FAVORITELOR • o carte monumentală

    Jean des Cars  •SAGA FAVORITELOR • o carte monumentală

      

          Mai observasem cândva această carte pe raftul bibliotecii de unde împrumut de obicei cărți de citit. Am simțit atunci că trebuie să o citesc. Dar aveam altceva pe listă în acel moment. Totuși trebuie să vă spun că îmi făcea serios cu ochiul.

          Acum cred ca a trecut deja o luna de când e la mine. E o carte stufoasă și e greu de citit. Dar e savuroasă.  Îți dă de gândit.  Îți ridică semne de întrebare, curiozități și dorința de a afla mai multe. Eu cel puțin așa funcționez.

          Atunci când am terminat-o m-am simțit eliberată, liniștită,  mulțumită că am reușit să închei această lectură mare.

          Acum când vreau să scriu despre asta îmi dau seama că nu-i vreo treabă ușoară. E o carte importantă care merită atenția necesară.

           Și sunt atât de multe detalii încât îmi e teamă să nu mă încurc în ele.

           Jean des Cars a făcut o selecție a celor mai importante astfel de doamne. Împreună cu ele acesta ne-a prezentat o întreagă epocă. „Saga favoritelor ” este o incursiune în istorie care mi-a plăcut și m-a fascinat.

          Am învățat multe despre istorie citind această carte. Nu știu câte îmi vor rămâne în memorie peste ani. Dar sigur îmi voi aminti ceva, atunci când voi întâlni în cale idei asemănătoare.

          Citind învățăm. Reflectăm. Conștientizăm.

         Jean des Cars descrie foarte bine ce reprezintă o favorită:

    Spre deosebire de o amantă, favorita nu se mulțumeşte să fie obiectul unei pasiuni amoroase, fie aceasta efemeră ori durabilă. Ea are putere, exercită influență politică, economică sau artistică. Obține rezultate bune sau catastrofale, adeseori de ambele feluri.

        Cu alte cuvinte o favorită, este mai mult decât o simplă  amantă.  Aceasta se bucură de favorurile unui personaj influent, un rege, un prinț, un împărat sau chiar un președinte al republicii.

        Această femeie are o deosebită influență asupra politicii sau a artei. Ele, multe dintre ele, au rămas în istorie. Pe baza vieții lor s-au scris cărți sau mai aproape de zilele noastre, s-au făcut filme, și în urma lor au rămas o moștenire culturală fascinantă.

         În cartea lui des Cars descrie doisprezece dintre cele mai importante. Fiecare dintre acestea a fost importantă la timpul ei. Unele au șocat prin îndrăzneală, cum ar fi Agnes Sorel. Aceasta avea un obicei care, chiar și în ziua de azi ar fi considerat scandalos. Anume acela de a purta un sân pe afara rochiei. Sincer când am citit asemenea lucru am crezut că nu pricep eu bine.

         După cum spuneam lectura este favorabilă când îți pune mintea la treabă. Citind capitolele despre favoritele pe care le-au avut regii Franței, am observat generozitatea pe care aceștia o manifestau față de amantele regale. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că în acele timpuri oamenii de rând erau cufundați în cea mai neagră sărăcie. Ce diferență! De la luxul, bogăția și opulenta cea mai înaltă la foametea poporului.

           Aș vrea să povestesc despre câteva favorite care mi-au sărit în ochi mai tare.  Dar nu știu dacă are rost. Poate mai revin altădată cu o completare.

           Nu putem fi decât recunoscători pentru timpurile pe care le trăim. Înțelegi? Oricât ți-ar di de greu, cuiva acum 200 de ani i-a fost infinit mai greu. Mă rog, asta dacă nu a trăit la palat.

           Astăzi atât am simțit să spun. Cu toate că am rămas cu mult mai multe în sufletul meu după această lectură. 

         Unele lucruri m-au indignat, altele m-au fascinat sau mau surprins. În total această lectură m-a îmbogățit sufletește și mi-a pus mintea la lucru. Aș zice că e un câștig.

       

  • Cărțile lunii aprilie: Adriana Bittel ~Cum încărunțește o blondă ~ și Grădina secretă ●un roman plin de farmec și magie…

    Cărțile lunii aprilie: Adriana Bittel ~Cum încărunțește o blondă ~ și Grădina secretă ●un roman plin de farmec și magie…

       Am terminat acum două săptămâni cartea Adrianei Bittel, Cum încărunțește o blondă. Am tot amânat să scriu despre ea și chiar între timp am terminat și cartea Grădina secretă. Dar chiar nu pot trece mai departe până nu scriu despre cărțile citite.  Mi se pare esențial să așez aici câteva idei și gânduri.

       Adunate în volumul pe care eu l-am luat cu împrumut, povestirile sunt minunate, de sine stătătoare,  în fiecare se găsește o lume întreagă. Un univers în care elementul feminin joacă un rol important. Femeia, fata, fetița, e sufletul poveștii. Chiar și acolo unde pare că cei patru bărbați funcționari într-o bancă par să fie personaje personale, ei sunt subjugați de spiritul feminin Iulia.

       Femeia căsătorită care avea grija zilei de mâine, cu traiul dificil al vremurilor apuse. Cozile la lapte și  penuria de alimente disponibile la alimentară. Necesitatea de a-I împăca pe ceilalți mereu, de a fi mereu la dispoziția celorlalți, a tatălui bătrân, a soțului,  a copilului.  Când să mai aibă biata timp și pentru ea. Așa ceva nu există. 

       Doar dacă e bolnavă, internată în spital pentru o operație,  abia atunci femeia are răgazul de a se odihni.

        În fiecare poveste autoarea a pus ceva din ființa ei. S-a dăruit pe sine.

        Sunt în total 33 de povestiri, fiecare unică în felul său, unele mai bizare ca altele. Pe toate le-am citit cu placere. Deși nu pot înțelege titlul de femeia blondă, ci de partea feminină oricum ar fi ea, blondă sau brunetă, tânără sau bătrână,  adult sau copil.

        Fiecare povestire reflectă o altă perspectivă, o altă fațetă a Universului sexului considerat frumos, dar totodată slab. Povestirile sunt unite prin stilul de scriitură. Un stil minunat, care m-a prins. O scriitoare care scrie rar, dar bine, după cum spune Ioana Pârvulescu.

       

           

             A doua carte a lunii mai m-a fermecat de fiecare dată când am întrat în bibliotecă și știu că e un roman pentru copii, dar tare mult am dorit să o citesc. Chiar bibliotecara m-a întrebat dacă o iau pentru fiica mea, și eu am aprobat căci nu am știut ce altceva să-i zic. I s-ar fi părut, poate, ciudat ca eu să împrumut o carte destinată copiilor.

            Dar ce mai a fost aproape așa cum mă așteptam.  Sincer în parte știam ceva, dar foarte vag despre romanul acesta.

          Grădina secretă, de Frances Hodgson Burnett, e o carte de care m-am bucurat ca un copil. O carte fermecătoare, plină de magie, în  care regăsim copii care descoperă grădina secretă  cu magia ei cu tot. 

         Micuța Mary Lennox era la sosirea ei la Misselthwaite la fel de antipatică, de palidă și de slăbuță ca verișorul ei Colin. Aceasta a prins prins culoare în obraji și poftă de mâncare datorită aerului bun de la Misselthwaite.  Grădinile o fermecau, dar ea a făcut un scop din a găsi poarta secretă care ducea la grădina pe care unchiul ei o părăsise acum 10 ani. Dar iată că Mary descoperă, nu doar unul, ci două secrete.

        Unchiul ei are un copil,  un băiat antipatic,  răsfățat și bolnav. Colin, fiul stăpânului de la Misselthwaite Manor, era un băiat de 10 ani nemaipomenit de încăpățânat.  Mary Lennox nu se sperie de el sau de crizele lui de nervi. Acești doi copii se împrietenesc, realizând că ei sunt verișori, își petrec mult timp împreună.

        Împărtășesc o mare taină, grădina secretă e locul lor de joacă și de muncă totodată. Grădina renaște. Viața își reia cursul. Multe lucruri bune se petrec. Întrebarea este oare magia unde este? În gradină, în florile de primăvară, în petalele trandafirilor, în firul de iarbă, etc.? Ori se află în ei.

        Am fost uimită să găsesc aici în această carte pentru copii câteva pagini despre puterea încrederii în sine, a autosugestiei, legea atracției cum i se mai spune în „dezvoltarea personala”. Magia care zace în noi se pare. Magia care a făcut ca grădina să prindă viață, Colin să poată merge și să fie sănătos,  iar tatăl lui să revină acasă.