Azi după meditație mi-am pus întrebarea: „ce să fac?”
M-am ridicat, am băut apă. Simt mereu să beau apă. Parcă am gura uscată în această dimineață.
Mi-am schimbat hainele de noapte cu altele. Și m-am ridicat în picioare.
Am făcut câteva mișcări de gimnastică. Așa am simțit.
De multă vreme îmi doresc să fac gimnastică pentru a-mi tonifica anumite părți ale corpului.
Am mai încercat uneori, dar am renunțat…
„Un corp sănătos duce la o minte sănătoasă”Mai degrabă una se completează cu alta.
Sunt ani întregi de când cochetez cu ideea de schimbare personală. Am încercat să citesc multe cărți despre schimbarea gândurilor. Am aflat despre meditație, deși nu am reușit să o pun în practică niciodată. Am aflat despre „a fi prezent/ă” în gândurile tale, și pentru scurte, foarte scurte perioade de timp mai reușeam și eu. Am aflat despre multe lucruri, dar din păcate nu am pus mare lucru în practică.
Apoi am lăsat-o baltă, ușor, ușor am uitat de treaba cu gândirea pozitivă, de tot, de tot. Și m-am concentrat pe alte chestii. Am citit tot felul de romane, căci după cum puteți afla dacă vă uitați mai în urmă pe acest blog mie îmi place să citesc. Iar acum de la o vreme nici de citit n-am prea mai citit ci mai mult m-am ocupat de activitățile cu cei mici. Ceea ce îmi place enorm să fac, dar uneori parcă nu mai știu cine sunt eu.
Acum de la o vreme de când am acest nou telefon, parcă nu mai aveam stare. Am descoperit această minunată aplicație Spotify, care îmi permite să ascult diverse, chiar și în căști și chiar și tare, dar oricum ideea e că pot să închid ecranul și nu mi se consumă bateria și nici giga în halul ăla de mult precum mi se întâmplă pe YouTube. Și am ascultat fel și fel de muzică, românească, veche și nouă, internațională și e minunat. Dar totuși, de la o vreme parcă nimic nu îmi mai era pe plac mi-aș fi dorit să ascult ceva care să îmi fie pe plac, să îmi aline cumva o suferința, o durere și nu am reușit să găsesc nimic. Nimic.
Într-o zi am căutat cred „gândire pozitivă”, nu mai știu dacă ăsta-i exact termenul pe care l-am căutat, dar cert e că mi-au apărut mai multe variante dintre care eu am ales să dau play acestui podcast al lui Dan Munteanu. Am regăsit în înregistrările lui toate noțiunile pe care le citisem cu ani în urmă în diferitele cărți lecturate.
Ei bine de atunci asta a fost acum câteva zile am ascultat cred vreo 20 de episoade, și n-aș zice că mi-a schimbat viața căci n-are cum, nimic nu se întâmplă peste noapte, dar cu siguranță mi-a făcut un bine.
Căci, da am regăsit aceleași noțiuni, dar mult mai simplu și mai bine explicate. Și pentru asta țin să-i mulțumesc, căci am înțeles chestii pe care le-am mai observat poate și înainte, dar cu siguranță le voi pătrunde mai bine de acum înainte.
Nu știu ce a-și mai putea să adaug în plus pentru moment. Dar hai să vă zic ce am pus în practică azi. Mi-am ascultat inspirația aceea voce interioară care îmi sugera să scriu despre ce simt acum și cum am descoperit acest podcast. Și exact așa cum spune în unul din episoadele sale degetele parcă aveau o minte a lor. Și cuvintele vin de la sine fără să îmi tocesc prea mult creierul. Era ora 6 dimineața, am făcut cafeaua,și iată că scriu tot ce am avut pe suflet.
Am ales pentru aceste rânduri scrise imaginea unui porumbel pentru că pur și simplu așa am simțit. Nu știu exact de ce am simțit așa, dar asta este ce am simțit pur și simplu.
Bună dimineața dragii mei.
Nu am mai intrat de multa vreme în wordpress pentru că pur şi simplu nu am reuşit.
Dar acum iată-mă din nou aici.
Tare mult îmi place să scriu şi mai mult îmi place să citesc.
Ultima carte pe carte citită este despre o femeie de 47 de ani fără memorie. Aceasta se trezeşte în fiecare dimineață fără nicio amintire din viața ei de adult.
Suferă un şoc teribil în fiecare dimineață când privindu-se în oglindă nu o regăseşte pe tânăra de 20 de ani care credea că este.
Zilele trec fără nici o noimă,fără nici o legătură între ele. Viața ei nu are nici o conexiune cu trecutul în afara a ceea ce îi spune în fiecare zi, în fiecare dimineață soțul ei.
Asta însă nu va dura veşnic pentru că într-o zi o sună un medic să-i spună că o poate ajuta.
Ea începe să scrie într-o agendă tot ceea ce se întâmplă zilnic.
De acolo nu mai este de cât un pas până la aflarea adevărului.
Soțul ei nu este de fapt soțul ei, şi nimic nu este ceea ce pare a fi.
Viața ei este iarăşi în pericol cum a fost cu ani în urmă când a început totul.
Numele romanului este „Înainte să adorm ” şi este romanul de debut al lui S. J. Watson.
Al doilea roman pe acest an de Kate Morton. De la început se anunță plin de mister cum eram obişnuită. În primele rânduri ni se povesteşte de o nălucire, un om de noroi şi o fată închisă în turnul unui castel ce priveşte curioasă pe geam şi dornică de a ieşi afară. Acesta este doar un fragment din „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raimond Blythe, tatăl a celor trei surori, personajul care a cauzat toate relele prin încăpățânarea de a le controla pe fiicele sale chiar şi după moarte şi reprezintă doar prologul.
Trebuie să vă spun că am avut de curând nenorocul să nimeresc pe net o descriere foarte critică a romanelor scrise de această autoare ceea ce m-a frapat pentru că mie mi-au plăcut. E drept că acesta este doar al doilea roman al acesteia pe care îl citesc şi este adevărat că poate într-un fel ca mod de construcție s-ar asemăna, dar nu poți să spui că te doare capul când le citeşti.
Este întradevăr o poveste foarte încâlcită de familie. Fragmente din trecut care se succed cu cele din prezent lucru care poate părea un pic complicat pentru unii cititori, dar mie una îmi place acest stil de scritură. Şi nu este prima oară când îl întâlnesc. Şi în ,,Fetița din scrisoare” al lui Emily Gunnis este acelaş fel de întoarcere în trecut şi revenire în prezent pe care îl putem descoperi în romanele lui Kate Morton. Ceea ce mă face să cred că nu are ea însăşi o problemă cu modul de scriere ci doar unii cititori nu înțeleg că este doar o chestiune de gusturi. Poate să-ți placă sau nu un autor, poate să-ți placă sau nu o carte. Poate să-ți pară prea greu de înțeles şi atunci o ocoleşti. E simplu.
În fine ca să revin la ale noastre în romanul „Orele îndepărtate” totul se învârte în jurul unui străvechi castel cu turn aşezat pe un deal împrejurul căruia la un moment dat s-a contruit un şanț de apărare.
„Poţi să-ţi închipui? Atâtea camere? „Ziduri străvechi în care răsună orele îndepărtate,”.
Locuitorii castelui Milderhurst se simt într-un mod care la început pare de neexplicat legați unii de alții şi împreună de acest castel.
Cele două surori gemene: Persephone şi Seraphina, şi sora lor mai mică Juniper locuiesc acolo de zeci de ani şi nu se ştie câte secrete se ascund în spatele lor. Câte secrete, cât amar şi suferință se ascund în spatele zidurilor străvechiului castel?
Acțiunea romanului începe cu o scrisoare rătăcită, ajunsă la destinatar cinzeci de ani mai târziu şi care face ca amintiri de mult uitate şi adânc ascunse să revină la viață. Şi cu toate mie mi se pare că nu are nici un sens ca mama lui Edith să ascundă atâția ani fapul că a fost evacuată de la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial într-un măreț castel, acesta este motivul pentru care fiica acesteia să se aventureze să afle mai multe despre trecut.
Fenomenală este lumea cărților. Poți să te afunzi în povestea celor trei surori fără să faci vreun efort.
M-am întrebat întotdeauna cum face un asemenea făuritor de cuvinte să creeze o lume întreagă între paginile cărților. Oare cum şi de unde se inspiră, cât este fantezie şi cât este adevăr într-un roman cum este acesta care îmi fură cu totul atenția.
Fiecare pagină mă încântă cu trăirile, savoarea, parfumul pesonajelor, locurilor, timpurilor pe care le trăiesc şi eu o dată cu toate cuvintele citite.
Mistere se ascund şi se dezvăluie la fiecare pas, la fiecare pagină citită în acest roman extraordinar al lui Kate Morton.
Îmi place să citesc. Îmi place să scriu despre ce citesc.
Deci iată , „Ora 25” se numeşte romanul despre care vreau să povestesc.
A fost scrisă în exil de către un mare autor şi din păcate pentru prima dată publicat în limba franceză din cauza regimului comunist de la noi care i-a interzis acestuia publicarea în țara noastră. Virgil Gheorghiu este numele lui şi din păcate pentru mine nu am auzit până acum de el.
Am găsit cartea tot pe acelaşi site de unde îmi descarc mereu şi mi-a dat un sentiment de ceva cunoscut, ceva ce mă chema să o citesc.
Aveam în timpul acela o stranie greață de tot ce mă înconjoară în viața reală şi nu aveam chef de nimic. Dar cartea aceasta m-a atras cumva într-un fel.
În tristețea cumplită şi apăsătoare a firii mele interioare am citit mai întâi prefața scrisă de Paul Miclau în 1991. Vă spun sincer că nu citesc niciodată prefața. Adică serios cine o citeşte? Dar în acest caz am făcut o excepție fără simt că fac o excepție. Altă dată scriitura poetului mi s-ar fi părut greoaie şi greu de citit, dar acum tocmai aceasta mi-a plăcut şi mi-a distras atenția de la simțămintele mele. Acesta prezintă într-un fel acțiunea romanului şi face o paralelă între Ion al lui Liviu Rebreanu şi Ion/Johan din prezentul roman, având ca trăsătura comună dragostea pentru pământ.
Citind prefața, dar şi romanul apoi binențeles, mă duce cu gândul şi îmi deschide o dorință de a reciti romanul lui Liviu Rebreanu, mai ales că îl şi am în casă.
Fiecare simte şi descrie o carte în felul său.
Şi eu la rându-mi fac aceasta.
E trist, apăsător de trist destinul. Destinul oamenilor ce au murit pe capete în lagăre. Este cu adevărat trist. Este cu atât mai trist cu cât este complet adevărat.
Eroul nostru este un țăran român al cărui nume dat mama sa este Ion, dar numele acestuia de familie cine ştie cum şi de ce este Moritz.
Pe rând numit Iacob, Ion, apoi Ianoş, şi Johan, este acuzat pe rând că este evreu, că este român, că este ungur, că este nazist, că multe altele şi este închis în nenumărate lagăre. Este bătut, înfometat, obligat să muncească pentru idealuri ce nu sunt ale lui.
Este închis în România într-un lagăr de muncă pentru evrei, deşi el le repetă tuturor că nu este evreu. Evadează şi trece granița în Ungaria unde este arestat pentru că este român. Este bătut şi schingiuit ca să spună secrete pe care el sărmanul nu le ştie. Ca să spună un adevăr care nu este al lui pentru simplu fapt că nu este adevărat, şi oricât ar fi spus el ce era al lui nu l-a crezut nimeni.
Niciodată, acesta este absurdul situației, niciodată, dar niciodată oricât ar fi spus el adevărul său nu-l credea nimeni. Şi oricât ar fi, de l-ar fi crezut de la un punct nu mai avea nicio importanță. Căci el numai era un om pentru cei care l-au ținut închis atâția ani în lagăre şi închisori ci era doar un nume pe o listă. Nu-l puteau percepe altfel decât ca parte a unei categorii.
Cel mai absurd fapt al existenței lui Ion al lui Virgil Gheorghiu este că dacă nu ar fi evadat, atunci când nemții/naziştii au pierdut războiul el ar fi fost eliberat împreună cu toți ceilalți prizonieri din lagăre naziste. Şi nu l-ar mai fi plimbat dintr-un lagăr în altul timp treisprezece ani.
Trebuie să recunosc că la capitolul istorie stau prost, deci nu pot şti cât din prezentul roman este fapt concret şi cât este fabulație. Cu siguranță multe lucruri nu le ştiam şi nu le ştiu nici acum.
Ar trebui probabil să scriu mai multe despre firul narativ dar pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele, aşa că mă opresc aici.
Tot ce pot să mai spun este că e o carte care merită citită, aşa că mă bucur că am găsit-o.
dinsufletulmeu 