Nu ştiu de ce, ca elevi, noi totdeauna fugim de aceste lecturi. Un roman pe care ar fi trebuit să-l citesc în şcoală, dar nu-mi aduc aminte dacă totuşi l-am citit. Cred că le ocoleam şi rareori mă atingeam de astfel de lecturi pentru că le credeam plictisitoare. Ori este doar pentru că atunci când trebuie să faci un lucru doar pentru că trebuie nu-ți mai arde absolut deloc? Adică să nu mă înțelegeți greşit îmi plăcea să citesc şi când eram în şcoală, dar rareori mă atingeam de lecturile obligatori.
Mi-au trebuit mai mult de zece ani ca să mă hotărăsc să citesc romanul Ion de Liviu Rebreanu. Şi mă bucur că m-am hotărât asupra-i.
De fapt lecturând anterior Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu şi observând o paralelă între țăranul Johan Moritz şi Ion al lui Rebreanu m-am hotărât că-i musai să-l iau la citit.
A fost o lectură care-ți dă de gândit.
Trebuie să vă spun că mă pasionează foarte tare lecturile mele. Şi uneori mor că nu am cui spune ce gândesc. Singura persoană cui îi mai povestesc despre ceea ce citesc mă consideră plictisitoare şi-mi spune să tac din gură.
Mi-ar plăcea să am cui îi împărtăşii impresiile, cui povesti tot ce îmi trece prin cap atunci când citesc o carte.
Dar nu am, asta e.
Astfel aici măcar îmi astern ideile, observațiile, impresiile, gândurile.
Am observat în acest roman câteva tipuri personaje.
Aş vrea să fac o mică comparație între câteva dintre ele.
Spre exemplu învățătorul şi preotul. Două personalități importante ale satului românesc. În opinia mea acestia ar trebui să meargă mână în mână pentru mai binele țăranilor români. Dar în romanul lui Rebreanu aceste două personaje sunt în contradictoriu fiind diferiți ca mod de gândire în unele probleme, cu toate că se aseamănă în altele. Preotul Belciug îi apreciază mai mult pe țăranii bogați, precum sunt Toma Bulbuc şi fiul acestuia George. În timp ce în familia învățătorului Herdelea este mai iubit Ion, fiul Glanetaşului, deoarece este considerat băiat isteț, harnic şi săritor.
Înspre finalul romanului cei doi, preotul şi învățătorul, însuflețiți de aceaşi dragoste de limbă şi în acelaşi timp de disprețul pentru stăpânirea ungară se apropie şi, lăsând vechile neînțelegeri la o parte ,se înfrățesc.
Cât despre preotul Belgiug pot şi îmi doresc foarte mult să fac diferența dintre acesta şi preoții din zilele noastre a căror năzuințe tind spre lucrurile cele mai lumeşti cu putință, cum sunt maşinile scumpe, case mari, lux şi trai frumos nenică. În timp ce preotul din carte trăieşte cu unica dorință să vadă construită o nouă biserică din piatră în locul celei vechi, motiv pentru care depune efort mare şi el, nu doar enoriaşii. Astfel ar trebui să fie un preot după părerea mea, să lupte pentru o cauză nobilă adresată comunității şi nu doar pentru buzunarul şi binele propriu.
Altă comparație aş putea şi aş vrea să o fac între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Ion este un țăran sărac, dar cu dragoste de pământ. El îşi doreşte să o ia pe Ana de soție doar pentru că este bogată, dar în sufletul său el o iubeşte doar pe Florica.
Socrul său a fost întradevăr şi el la rândul său un țăran sărac şi cu iubire de pământ, dar tot cu aceaşi dragoste şi față de mama Anei. Spre deosebire de Ion care nu o iubeşte deloc pe fiica acestuia, ci o consideră chiar urâțică.
” Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: „Cât e de slăbuțăşi de urâțică!… Cum să-ți fie dragă?…” „
Cu toate astea face tot posibilul ca Vasile Baciu să i-o dea împreună cu toate pământurile sale.
Tot o comparație o mai putem face şi între Ion şi tatăl acestuia, Glanetaşu.
Țăran sărac a fost şi el. Cu o fată cu stare s-a căsătorit şi el. Dar nu a avut dragostea pentru pământ pe care o are fiul său şi nici dorința lui de muncă. Ci doar lenea şi dragostea de băutură, astfel că până să crească flăcău mare Ion, a distrus toată averea pe care Zenobia a adus-o ca zestre, dar şi moştenirea rămasă mai târziu de la socri.
Aşa că iată-l pe Ion un țăran sărac cu o iubire pătimaşă față de tot ce-l înconjoară, față de pământ de parcă ar fi o ibovnică mult căutată.
” Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…”
În paralel cu zbuciumările sufleteşti ale lui Ion avem familia Herdelea cu propriile lor probleme. Dintre acestia se face remarcat Titu Herdelea poet şi visător, care nu se poate mulțumi cu traiul acesta redus doar la nevoile de toate zilele ci îşi doreşte un scop mai presus de toate.
„— Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat vieții!”
În cele din urmă o găseşte această pasiune, dar cum nu o poate urma în Transilvania aflată sub stăpânirea ungară porneşte către Bucureşti. Ceea ce dacă îmi amintesc eu bine face obiectul următorului roman: „Răscola”.
dinsufletulmeu 