dinsufletulmeu

Autor: marimaria88

  • Ruşine, teroare, deznădejde la St Margaret

    Ruşine, teroare, deznădejde la St Margaret

    Sunt cărți, poveşti de viață pe care atunci când le citeşti te fac să realizezi cât de prețios este ce avem.
    „Fetița din scrisoare” e o carte cu adevărat captivantă. Te pune pe gânduri şi te umple de tristețe.
    Lucruri îngrozitoare sau întâmplat în timpuri nu chiar atât de demult apuse. Timpuri în care moralitatea era doar o fațadă pe care să o arăți lumii, iar lucrurile aşa zis ruşinoase trebuiau ținute ascunse.
    O poveste tulburătoare în care ni se vorbeşte despre căminul pentru mame singure „St. Margaret”. Un conac victorian în care maicile împreună stareța Carlin au deschis un loc ce mai mult decât cu un cămin semăna cu o închisoare. Fetele ce aveau nenorocul să rămână însărcinate necăsătorite fiind şi aflându-se în situația în care tatăl copilului nu binevoia a le lua de soție ajungeau acolo.
    Acestea erau tratate cu brutalitate de către măicuțe în frunte cu stareța Carlin şi apoi obligate prin mijloace absolut de neimaginat să-şi dea copiii înspre adopție. O astfel de instituție cum era st Margaret era folosită de mebrii familiilor fetelor în cauză pentru a se spăla pe mâini de ruşinea cauzată de o astfel situație.
    Ce este mai trist şi mai şocant decât povestea în sine este că deşi acest cămin st Margaret este pur fictiv astfel de locuri au existat cu adevărat în Anglia şi Irlanda anilor ’50, după cum spune chiar autoarea cărții în nota de final.
    Totul începe cu o scrisoare plină de tristețe şi deznădejde scrisă de o fată pe nume Yvy către iubitul ei Alistaire, pe care jurnalista Samantha Harper o găseşte în posesia bunicii ei Anabel Rose. Din scrisorile acestea, căci treptat mai apar şi altele, se înțelege că fata aceasta fusese în 1956 închisă la St. Margaret unde ducea o existență absolut chinuită.
    Plină de curiozitate Samantha porneşte pe firul poveştii descoperind o poveste de familie absolut uluitoare.
    Fragmente din trecut şi din prezent se succed treptat în cele 46 de capitole în timp ce încercăm să intuim legătura dintre mai multe personaje femine prezente în carte.
    Pe tot parcursul lecturii m-am tot gândit şi am tot încercat să înțeleg ce legătură poate fi între jurnalista Samantha Harper şi prezentatoarea Kitty Cannon, prezentate în zilele noastre şi între Yvy şi Elvira care au trăit închise la St Margaret cu multe decenii în urmă.
    Şi poate că sunt eu mai grea de cap, dar abia spre final am reuşit să înțeleg.
    O lectură absolut antrenantă, care te pune pe gânduri.
    O carte cu care fără supărare dar le-aş da în cap celor care susțin sus şi tare că pe vremuri nu era atâta dezmăț ca acum şi anumite fapte ruşinoase nu se întâmplau. Ooo, ba se întâmplau, dar erau aşa de bine ascunse de ochii lumii, încât preferau să se gândească că nu există.

  • Lecturile mele de toamna asta

    Lecturile mele de toamna asta

    Citesc când pot, dimineața la cafea, la prânz când aştept să iau copiii de la microbuzul de grădiniță, dupamiaza cănd ei dorm. Citesc când pot, dar reuşesc căci încă îmi place să citesc. Şi da citesc pe telefon, dar măcar reuşesc să citesc ce vreo câțiva ani la rând nu prea am reuşit decât rar. Citind pe telefon reuşesc să citesc şi când este întuneric şi în oricare alt moment când am un pic de timp liber dat fiind că am telefonul mai mereu la mine. Cu o carte obijnuită probabil nu aş reuşi asta.

    Iar acestea care urmează sunt ceea ce am citit toamna asta. Numai unul lipseşte despre care vreau să scriu separat fiindcă ma impresionat în mod deosebit. Acela este Fetița din scrisoare scrisă de Emily Gunnis.

    Oraşul cu salcâmi de Mihail Sebastian

    Sunt fericită că am reuşit să termin Oraşul cu salcâmi de Mihail Sebastian. De fapt sunt fericită, cred, de fiecare dată când termin o carte. O carte e o istorie, o viață undeva departe a mea, dar pe care atunci când citesc o aduc aproape. O imagine. Îl văd pe fiecare personaj trecând prin fața mea. Încerc să mi-i imaginez cum sunt şi cum pot ei fi. Adriana, Gelu, Buță, Tache Poporeață preschimbat apoi în Cello Viorin, Elizabeta Donciu, vărul Paul Mlădoianu şi Lucreția, soeur Denisse.
    Între viața la D… , un oraş de provincie, şi Bucureşti, între Adriana Dunea şi Gelu se înfiripă o dragoste cu suişuri şi coborâşuri, cu opriri şi cu reluări. În fine mai mult o idilă romantică decât o adevărată poveste de dragoste cu final fericit.
    Chiar în timp ce citeam mă întrebam oare care le va fi finalul, căci nu-mi părea genul de poveste care se sfârseşte cu o nuntă mare şi cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.
    Ea, singura fiică a unei familii de clasă medie, ce avea o oarecare bunăstare. El vărul mai sărac al Elizabetei Donciu, fiica prefectului.
    Totul se desfăşoară în contextul societății româneşti de după primul război mondial, cu preconcepțiile sale, dar şi cu unele idei în schimbare.
    Oraşul unde se prezintă mare parte din acțiune este numit siplu D…
    Adriana „unne jeune fille” cu ceva mai multă atitudine decât alte fete din aceea vreme întreprinde un drum de transformare de la o copilă absolut neştiutoare la o adolescentă uşor visătoare spre a deveni la final o tânără femeie conştientă de realitatea din zilele ei.
    O realitate într-o oarecare măsură în schimbare, întrucât îi este permis Lucreției să ceară divorțul de vărul Adrianei, Paul. Dar nu întratât încât să accepte dragostea pe care şi-o purtau soeur Denisse şi Lucreția.

    Accidentul.
    Pe alocuri pierdut în descriere ce mă plictiseşte uneori, alteori palpitant, puțin cuprins de mister.
    Frumos, şi aerisit. Pasionant. Dar şi trist.
    Am terminat cu chiu cu vai acest roman scris tot de Mihail Sebastian.

    Fata care citea în metrou de Christine Féret-Fleury

    Fata care citea în metrou este unul dintre romanele ce le-am citit cu sufletul la gură, prinsă în mreja trăirilor interioare ale Julietei.
    O viață monotonă, un serviciu sigur, dar plictisitor. Nici măcar peronul de la metrou nu-l schimbă de acasă până la servici.
    Întro zi o hotărâre îi schimbă viața. Cine ar fi crezut că o simplă plimbare s-ar putea transforma în ceva atât de profund care s-o facă să vadă lumea în cu totul alt mod.
    Cărțile, un bărbat oarecum ciudat închis între zidurile unui depozit plin cu cărți şi fetița acestuia au atras-o pe un drum total necunoscut.
    Pierderea, dispariția acelui bărbat străin pentru ea în mare parte necunoscut o izbeste de pământ într-un mod neaşteptat.
    Ce e viața noastră? probabil se întreabă ea. Cărțile ne pot schimba viața? Cartea potrivită da, pe când o alta ne poate ruina.
    „The yelow submarine” aşa îl denumeşte Juliette. Un microbuz galben. Cu acesta plin cu cărți porneşte în căutarea oamenilor potriviți pentru cărțile potrivite.
    O bibliotecă ambulantă? Nu chiar. Căci Juliette nu le împrumută ci le dăruieşte.

  • Magia lucrurilor simple, Estelle Laure

    Magia lucrurilor simple, Estelle Laure

    Am citit cu sufletul la gură povestea lui Lucile Benet. Şi nici nu mi-am dat seama că se apropie de final, vă vine a crede? Mie una mi se pare greu de crezut, dar aşa este.

    O poveste despre curaj şi despre a lua frâiele vieții în proprielile mâini. O poveste despre abandon, dar şi despre asumarea responsabilității.

    Ciudat fapt este că părinții celor două fete, una la vârsta adolescenței şi cealaltă la vârsta pubertății, nu sunt cei care îşi asumă responsabilitatea. Ci dau pe rând, bir cu fugiții, lăsându-le singure pe lume împotriva aversităților.

    Sora mai mare, poreclită Lulu de către Eden, prietena ei cea mai bună, nu îşi abandonează însă sora. Se luptă cum poate şi ea mai bine ca să iasă la liman.
    Se angajează la un restaurant. E picoliță la Fred’s. Merge la şcoală. Face treburile casnice atunci când are timp şi are grijă de sora ei mai mică, Wren.
    E o luptătoare aprigă cu viața. Îşi salvează ceea mai bună prietenă din apele unui râu înghețat.

    Şi când totul pare să se destrame în jurul ei se îndrăgosteşte nebuneşte de Digbi, fratele prietenei sale, care are deja o iubită.

    Şi se pare că de fapt nu sunt singure deloc. Vecinii de pe stradă s-au aliat sub forma bunului samaritean necunoscut.

    Fred patronul restaurantului unde lucrează se oferă să o ajute.

    Mă emoționez mereu.Mă emoționez mereu când citesc.

    Ori sunt eu prea emotivă, ori îmi place să aleg cărți care sunt astfel.

    ” Dar dacă aş avea un copil, mi-ar plăcea să fie ca tine. O fiică bătăioasă, care să nu stea cu mâinile în sân şi să aştepte să-i pice lucruri din cer. O fiică, ce-şi ia soarta în propiile-i mâini şi munceşte pe brânci ca să aibă ce să-i pună pe masă surioarei mai mici. O fiică, ce nu se dă în lături să sară în apele râului ca să-şi salveze cea mai bună prietenă.”

    „Împreună vom birui, dezbinaţi vom pieri.”

  • Jurnalul lui Bridget Jones

    Jurnalul lui Bridget Jones

    Bridget Jones este o tânără cu o viață care a intrat în impas pentru că se apropie de vârsta de 30 de ani şi nu are un iubit.
    Locuieşte singură în apartamentul ei din Londra şi se întâlneşte des cu prietenele ei Jude şi Sharon, colege de suferință în aceleaşi probleme: celibatul sau în orice caz bărbații care fug de obligații.

    Daniel Cleaver este şeful ei şi o uimeşte faptul că acesta practică glume prin intermediul unor mesaje pe tema fustei, spune el „inexistentă” sau „bolnavă”. Adevărul este că Daniel o place, dar atunci când se hotărăşte la ceva decât nişte mesaje glumețe, Bridget află că tot ce vrea acesta este doar o aventură.
    Colac peste pupăză toată lumea de la prietenii „Căsătoriți şi Îngâmfați” la părinți, la unchi şi chiar şi o amică super nesuferită o pistonează cu aceleaşi întrebări: „cum mai stai cu amorul?”. Ceea ce este absolut jenant şi deranjant pentru ea.

    Silueta ei îi pare deasemea dezgustătoare şi de aceea îşi verifică constant caloriile ingerate, cu toate că este absolut incapabilă de a se ține de o dietă. Ca să nu mai vorbim de mersul la sală că deja suntem pe Everest. Hahaha.
    De altfel este constant cu capul în nori şi probabil l-ar pierde şi pe acesta dacă nu l-ar avea legat de umeri.

    Pe când citeam prima carte din „Jurnalul lui Bridget Jones” mă gândeam că pur şi simplu nu o înțeleg. Este cu siguranță adevărat că avem nevoie de un suflet pereche care să ne fie alături la bine şi la rău. Să ne iubească şi să ne drăgălăşească, căci noi femeile suntem în esență romantice incurabile şi mare doritoare de tandrețe şi iubire, dar … Şi e un mare daaar, …. Să nu faci greşeala să crezi că atunci când eşti căsătorit sau ai un partener viața ta este neapărat minunată şi eşti sau vei fi aşa de fericit. Aha vezi să nu. Din poziția mea de „soție” (nu suntem căsătoriți, dar locuim împreună) şi mamă a doi copii pot să spun că viața în doi nu-i chiar aşa de grozavă cum ți-ai putea închipui. Ci uneori te-ai putea simți tot aşa de singură şi poate mult mai nefericită decât dacă ai fi cu adevărat singură.
    În situația în care sunt eu acum să ai un serviciu şi apartamentul tău propriu într-un mare oraş cum e Londra mi se pare minunat. Dar este adevărat că nu ne mulțumim niciodată cu ce avem ci vrem cu totul altceva.

    Oare este adevărat ceea ce se spune că din ceea ce citeşti înveți mereu ceva.
    Din „Jurnalul lui Bridget Jones II” am învățat că degeaba stai şi te vaiți că viața nu-ți merge bine dacă nu-ți mişti posteriorul din loc şi nu te mişti defel ca să faci ceva pentru a-ți vedea visele îndeplinite.

    Cred că puțin mă asemăn într-un oarecare fel cu Bridget în sensul că nu sunt mulțumită de viața mea. Deloc. Şi nici ea nu e. Absolut.
    Dar nici nu face nimic în legătură cu asta. Este dezordonată şi dezorganizată. Este mereu în întârziere. Nu a ajuns niciodată la timp la noul serviciu în televiziune. Ca să numai zic de faptul că fiecare sarcină ce i-a fost dată de şeful ei, Richard Finch, a eşuat lamentabil. În fine poate are şi un pic de ghinion cât şi un şef complet idiot. Dar, cred că mă înțelegeți ce spun, când zic că ar putea şi ea să-şi dea silința cât de puțin.

    Ce ziceam mai înainte că din ceea ce citim putem cu siguranță învăța ceva? Ei bine în timp ce citeam am avut o revelație. Eu nu fac nimic. Absolut nimic pentru a-mi schimba viața. Înțelegeți ce spun? Mă lamentez continuu că nu mi se întâmplă nimic bun. Îmi iubesc copiii binențeles, dar vreau mai mult. Abundență şi prosperitate. Un loc de muncă. Un salariu. Din păcate pe moment nu-i nimic disponibil care să se potrivească cu nevoile mele în materie de orar şi cu limitata mea experiență lucrativă. Dar asta nu înseamnă că eu nu pot face nimic între timp. Aşa că m-am hotărât să învăț limba engleză sau mai bine zis să îmi înbunătățesc puținele cunoştințe pe care le am deja. Şi să învăț să redactez un CV.

    Dar în fine să nu ne îndepărtăm de la subiect şi anume viața lui Bridget Jones. Ei bine, viața ei amoroasă este de asemenea un dezastru. Ea şi prietenele ei urmăresc nişte reguli absurde citite prin fel şi fel de cărți de „psihologie aplicată” aşa cum o denumesc ele. Ceea ce le împiedică să se implice sută la sută în orice relație amoroasă. Regula de bază este „fugi până nu te răneşte”. Ceea ce le împiedică să trăiască din plin orice şi să îşi asume riscuri.
    Dar în cele din urmă totul este bine ceea ce se termină cu bine, nu-i aşa. Ca în orice poveste cu final pozitiv, chiar şi ceea mai negativistă dintre ele, Sharon, îşi găseşte perechea. Iar cealaltă prietenă bună se căsătoreşte.

    Cât despre Bridget, după multe peripeții prin țări străine şi o scădere în greutate considerabilă datorată şederii la închisoare a rămas tot aceaşi cu capul în nori şi fără niciun chef de a face chestii plictisitoare cum ar fi scrierea şi trimiterea felicitărilor de Crăciun. Dar prezența a una sau două sticle de vin a făcut să crească cheful ei de scris precum şi al meu de râs.

    „— Ei, haide, a surâs Mark. Toată lumea o să-şi dea seama că erai criţă. E chiar amuzant.”

    Mark , Mark Darci, este chiar jumătatea ei cea mai bună şi este un avocat de succes, divorțat, bogat şi frumos. Tot ce şi-ar putea dori o fată mai mult şi el o iubeşte chiar pe Bridget. În sfârşit.

  • Trăieşte frumos Clark. Pur şi simplu trăieşte.

    Trăieşte frumos Clark. Pur şi simplu trăieşte.

    Am sfârşit de curând o serie de trei cărți de Jojo Moyes ce m-au emoționat cumplit.

    „ÎNAINTE SĂ TE CUNOSC” este prima din seria de trei cărți şi totodată cea mai tristă şi mai emoționantă dintre toate. Mi-a fost imposibil să nu vărs o mulțime de lacrimi când am citit această primă parte. Trebuie să fie groaznic să fii în locul lui Will, un tânăr a cărei viață însemnase mereu lucruri extraordinare, ieşite din comun, magnifice, curajoase şi nebuneşti. Dar acum nimic nu-i mai era posibil. Un accident nenorocit şi era pentru totdeauna țintuit în pat sau în scaunul cu rotile. Incapabil de absolut nimic, avea nevoie de altcineva ca să îi ducă chiar şi mâncarea la gură. Şi durerile, of doamne, durerile acelea groaznice, şi infecțiile şi toate pastilele pe care trebuie să le ia. Viața tânărului Will Traynor este acum un coşmar. Un coşmar groaznic de care el este hotărât să scape.

    Louisa Clark avea o viață monotonă, plictisitoare, ai fi zis chiar, dar pentru ea mulțumitoare. Asta până când nu s-a trezit peste noapte şomeră şi în căutarea disperată a unui nou loc de muncă. Slujba la familia Traynor i-a dat existența complet peste cap. Inițial îngrozită de total necooperantul bărbat în scaunul cu rotile, ajunge treptat să îl cunoască şi să îl iubească.
    Dar decizia pe care el a luat-o îi va face pe toți ceilalți să sufere. Şi cu toate eforturile pe care le depune Louisa Clark el tot vrea să meargă în Elveția la Dignitas să-şi pună cap vieții sale.
    Şi cum faci să îl laşi să plece pe cel pe care de abia ai început să îl cunoşti şi să-l iubeşti şi prin felul lui ți-a schimbat viața? Louisa Clark e furioasă. A încercat tot ce era posibil. Dar s-a sfârşit. Şi nu se mai poate face nimic. L-a pierdut pe Will pentru totdeauna. Nimic şi nimeni nu i-l mai poate aduce înapoi.
    Am citit, mi i-am imaginat, am trăit practic fiecare secundă împreună cu ei. Cu Louisa Clark, cu Will Traynor. Am plâns şi am sperat. Au fost pentru mine mai mult decât nişte pesonaje într-o carte. A fost emoție trăită la maxim.

    Umătoarele două cărți continuă povestea Louisei Clark într-un stil mai puțin trist.

    „Trăieşte frumos Clark. Pur şi simplu trăieşte.”

    La început este ce-i drept mai greu, dar viața merge mai departe. Noi aventuri şi o nouă poveste de dragoste. Sam Ambulanță, noul iubit, şi Lili fiica lui Will Traynor, o fiică de care nu ştia nimeni nimic, apar ca din senin în „După ce te-am pierdut” a doua parte din această serie.

    La începutul cărții, tristă şi neconsolată şi pe deasupra cu un bagaj de alcool la bord Louisa cade de pe acoperişul blocului în care locuieşte. Ce mod grozav de a-ți cunoaşte noul iubit. Hahaha. Mă rog nu chiar iubit, Louisa este temătoare în relația cu acesta.
    Fiica lui Will şi problemele ei îi dau viața peste cap. O viață de altfel destul de monotonă şi lipsită de zvâc. Care merita să fie scuturată dea binelea.
    Şi apoi oferta unei slujbe la New York pe care se cam teme să o accepte.

    În „Eu, şi totuşi alta” se încheie povestea Louisei Clark. O slujbă în marele măr şi noi experiențe, noi cunoştințe, îi fac viața cu mult mai interesantă.
    În cele din urmă gustul ei particular pentru îmbrăcăminte pare să-i sevească la ceva, într-un mod cât se poate de frumos. Cu perspectiva unei vieți la New York şi cu noul iubit lângă ea, ea pare să fi trecut complet peste suferința pricinuită de pierderea tânărului Will Traynor şi este gata să înceapă o nouă viață. Mai frumoasă, dar şi mai îndrăzneață.

    Dintre toate trei cărțile cel mai mult m-a impresionat şi mi-a plăcut primul. A fost incredibil de emoționant.