Ce am mai citit toamna asta?
De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.
Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.
Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.
„Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie
A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.
Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?
Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.
„Al șaptelea copil” -Erik Valeur
Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.
Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…
*Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.
*Finalul
Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.
Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.
Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…
Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…
M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.
Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.
Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți) sunt în primplan.
Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.
„Fata dinainte” J. P. Delaney
Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.
Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.
Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?
Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.
Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun. Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.
Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.
Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?
Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.
Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.
Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.


Răspunde-i lui „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie – dinsufletulmeu Anulează răspunsul