Categorie: îmi place să citesc

Cărțile mele de pe noptieră: o călătorie între pagini
Câte cărți am eu pe noptieră în ultima vreme? Nu mai știu precis. Fiecare dintre ele are un scop și o poveste în spate. Deși nu am idee când și dacă le voi termina, astăzi aș vrea totuși să scriu câte ceva despre ele.

Îmi doresc de multă vreme să le așez aici pe toate.

Însă am o problemă cu scrollatul prostesc și cu amânarea lucrurilor pe care vreau să le fac. În mod inutil pierd vremea pe platforme de social-media urmărind conținut care nu mă ajută în niciun fel.

Am creat o listă cu fiecare titlu în parte, pentru a putea bifa progresul de lectură. Partea amuzantă este că, până când reușesc eu să finalizez aceste rânduri de scris, probabil unele dintre titluri vor ajunge lăsate deoparte. Căci terminate, în ritmul în care citesc anul ăsta, sigur nu va ajunge niciuna dintre ele.

Ultima carte pe care am terminat-o este „Să te mut!”, a lui Andrei Ciobanu. Anul ăsta cărțile lui sunt printre puținele cu care am reușit să ajung la final.

Cele rămase sunt…
1. Vreau. de Gillian Anderson.
2. Puterea prezentului. de Eckhart Tolle
3. Magia minții. de James R. Doty
4. Ipoteza fericirii. de Jonathan Haidt
5. Inteligența materiei. de Dumitru Constantin Dulcan
6. Jurnalul unei fete greu de mulțumit. de Jeni Acterian
7. Traume mici. de Meg Arroll
8. Curajul de a înflori tremurând. de Iasemin Regep
9. Amantul doamnei Chatterley. de D. H. Lawrence.
Unele chiar mi-au fost dăruite de oameni dragi. Și răsfoindu-se mi-am dat seama că mi se potrivesc.

Amantul doamnei Chatterley, l-am redeschis cam acum o lună. L-am mai început de vreo trei ori din toamna trecută. A fost un minunat cadou de ziua mea. Am ajuns cu lectura la un moment dat la vreo 100 de pagini. Dar recent am hotărât să o reîncep. Din nou de la pagina 1.

Ce minunat scrie Lawrence.

Fiecare dintre aceste cărți corespunde unei stări.

În Jurnalul unei fete greu de mulțumit mă refugiez când vreau o anumită atmosferă. Simt că mă regăsesc în ceea ce scria acum 100 de ani Jeni Acterian. Iar lista ei de lectură e pur și simplu uimitoare. De luat notițe.

Curajul de a înflori tremurând mă aduce mai aproape de mine cu fiecare pagină. Nu e o carte de dezvoltare personală, dar are atâta poezie și atâta adevăr în ea încât nu m-am putut abține să nu mă opresc ocazional și să îmi notez gânduri. Simt fiori la fiecare pagină, îmi trezește amintiri și doruri. Îmi aduce întrebări la care nu pot găsi răspunsuri ușor… Paginile ei par a fi scrise cu „degete pline de praf de stele”. Iasemin Regep are magie în cuvinte. O prietenă mi-a povestit că a plâns la primele cuvinte. Conține atâta emoție această carte… Încă nu am terminat-o, dar pot să spun că merită să o deschizi.

Vreau, fantasmele erotice ale femeilor din secolul XXI dezvăluite de persoane anonime și culese de Gillian Anderson, este o carte pe care o citesc atunci când simt să mă apropii de partea asta a mea pe care, mare parte din viața mea, am ignorat-o. Ceea ce fac seara uneori este că, după baie, îmi pun o muzică care să fie liniștitoare… un Chopin sau un Debussy, aprind câteva lumânări parfumate și o lampă lângă pat cât să pot vedea ce citesc și mă afund în lumea simțurilor și a fantasmelor acelor femei anonime… E o carte grozavă, pe alocuri surprinzătoare. Dar e important, cred, să ne amintim că și erotismul face parte din noi.

Puterea prezentului, Magia minții, Ipoteza fericirii, Traume mici și Inteligența materiei sunt cărți pe care le citesc cu mare atenție în procesul de dezvoltare personală pe care l-am început mai serios cam acum un an. Fiecare carte în sine aduce ceva nou. Și cu toate astea uneori informațiile din ele se împletesc într-un mod pe care nu-l pot explica. Alteori îmi rămâne ceva în cap și merg online pentru a afla mai multe. Curiozitatea mea e infinită. Și mi se întâmplă uneori să îmi amintesc un detaliu, o mențiune, dar să nu mai știu exact unde anume am citit asta. Dar nici nu mai contează, fiindcă și atunci ca și altădată îl agresez pe bietul Google. :))

Mă trec fiorii când în sfârșit reușesc să fac ce îmi place. E o bucurie.
24 octombrie 2026
„Să te mut!”•Andrei Ciobanu…

Am conștientizat de curând că tot am tendința să amân lucruri și ca de obicei am amânat și scrierea acestor rânduri…

Mda… tipic mie..

Sper ca săptămâna asta să nu-l mai amân și sâmbătă cel târziu să intre pe blog… Pentru că în acest weekend am de gând să merg la un film, despre care apoi îmi doresc să scriu. Prin urmare am nevoie să eliberez aceste gânduri despre „Să te mut!” ca apoi să mă pot concentra pe următorul articol.

Până la urmă, cred că totul e posibil când găsești imboldul potrivit.

Mă simt tare bucuroasă că în sfârșit parcă iau avânt, am mai multă motivație și energie să fac lucruri și să le duc la bun sfârșit. E chiar grozav. Viața e pură bucurie. :))

Aceasta a fost cea de a treia carte a lui Ciobanu. Eu sper să nu fie și ultima. 😀 Fiindcă tare m-am distrat citind-o. Ce-i drept nu prea am reușit să termin multe cărți anul acesta. Acestea sunt printre puținele pe care am reușit nu doar să le încep, dar să le și termin.

Și aici ne zăpăcește cu mențiuni despre al doilea război mondial. Hey, am înțeles, a terminat o facultate de istorie… dar atât i-a rămas în cap? Serios?

Înainte de a scrie despre carte mai dau un ochi prin ea, fiindcă după cum vă spuneam a trecut ceva vreme de când am citit-o și … vreau să îmi readuc aminte unele detalii. Și trebuie să recunosc că acum menționarea arțarului japonez în introducere are sens.

Mă uit în ea și mă mir și eu cum de nu am subliniat aproape nimic… de zici că voiam să duc înapoi la librărie :)) fiindcă chiar nu îmi amintesc dacă am avut vreodată vecini așa nebuni. 😀

În fine trebuie să recunosc că nu l-am urmărit pe Facebook până acum vreo doi, trei ani. Când a început să vorbească despre cartea cu administratora eram puțin în pom cu subiectul. Nu pricepeam ce tot zice, dar mă bucur că până la urmă am decis să o achiziționez.

Fiindcă această incursiune în viața lui de proaspăt mutat în București o face cu tot hazul caracteristic. Personajele sunt demente rău. O babă nebună care ține resentimente din tinerețe, că doar deh… ce știu babele altceva să facă? Ce mai avem noi aici? Un urmaș al lui Tudor Vladimirescu :)) da da… președinte de bloc 😀 să râzi cu lacrimi și alta nu… de pleiada de personaje. Doar dacă te gândești la ele… Bețivul blocului cu canapeaua pe hol în care mai leșină ocazional… de oboseală bineînțeles… =))) Baba anti camere de supraveghere care umblă acoperită de zici că e un spion de prin filmele cu ninja 😀 =)))

Și între toate astea Ciobanu încearcă să ducă o viață normală, să aibă prieteni, fiecare cu piticii lui :)) și să aducă și el ca orice băiat normal o fată acasă. Arțarul japonez rănit dintr-o întâmplare nefericită e doar una din trăznăile povestite care m-au făcut să râd cu lacrimi. Serios vorbesc, au fost momente în care a venit fiică-mea să verifice ce-i cu mine. =D

Ce să mai Andrei Ciobanu, un adevărat stoic, oricine altcineva și-ar fi luat tălpășița din blocul ăla de nebuni, doar el putea să rămână și să scrie o carte despre asta. :))

17 octombrie 2026
Gânduri despre „Suge-o, Andrei!” de Andrei Ciobanu

Am terminat acum ceva vreme de citit această carte. Dar, ca de obicei, mi-a luat o veșnicie până să mă hotărăsc să scriu despre ea. Așa că azi am decis, în sfârșit, să deschid laptopul și să purced în a îmi așeza gândurile aici, în spațiul meu virtual.

Am început cartea asta fix cu prefața, contrar autorului cărții, iată că cineva a citit și acele pagini. Ca de obicei l-am găsit pe Ciobanu amuzant cu aceleași juxtapuneri specifice lui, aceleași întâmplări „tâmpite“, aceleași remarci direct din casă.

Și același strop de profunzime… de asemenea. Iată, fiecare relație ne îndepărtează de noi înșine, spune Ciobanu. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală… 😂😁😅… hahaha, dar mai are pe alocuri sfaturi de genul. Deși aș putea zice că se poate și invers: o relație să ne aducă mai aproape de noi înșine. Complicat. Nu vreau să fac acum psihologia individului în cadrul unei relații, deci înapoi de unde am plecat.

În cartea lui Ciobanu sunt două personaje pe care vreau să le menționez, fiindcă mi-au rămas în minte. Și ce aș putea să fac eu aici decât să scriu ce îmi trece prin minte? Chiar așa.

Prima este Anemona. M-a scos din sărite cu atitudinea de vin când vreau, plec când vreau. Faptul că apărea în viața băietului ăstuia fix când îi era lumea mai dragă m-a scos maxim din sărite.

Al doilea este Alin, colegul de apartament al lui Andrei. Băi, cât de idiot să fie un bărbat, eu nu pot înțelege. Mi-a provocat ceva hohote de râs prostia naturală a acestuia.

Ultimul gând e o întrebare pe care, dacă aș putea, i-aș adresa-o autorului. Care-i treaba cu 1940, cu Hitler, cu cel de-al Doilea Război Mondial? Pare că ai un fix, după cum observ, și mă întreb de unde vine.

Cam astea-s gândurile mele despre a doua carte a lui Andrei Ciobanu. Ca și la primul volum, m-am amuzat bine de tot. Simpatic.

12 septembrie 2026
Câteva gânduri despre „Suge-o, Ramona!”

În timp ce scriu, este o seară de vară. Eu sunt afară, în curte, iar aerul este răcoros în sfârșit. Și mi-am amintit că am tot amânat să îmi scriu gândurile despre această carte.

Am mai citit-o cândva, acum ani de zile… dar atunci, din anumite motive, nu am reușit să o savurez pe îndelete, cum mi-ar fi plăcut.

Pe mine m-a amuzat foarte mult. Ar fi fost și culmea să nu. Dacă o carte scrisă de un comediant de meserie nu te amuză, înseamnă că omul acela trebuie să facă altceva în viață. Nu e cazul lui Ciobanu, clar.

Titlul a atras atenția celor care au văzut că o citesc. Cineva s-a declarat uimit. Îi făcusem impresia de „măicuță”, cică. În fine, nu e ca și cum Ramona chiar o suge. Sau poate o face, dar nu despre asta e vorba…

După cum spune chiar el însuși în prefața celei de-a doua cărți: „Titlul nu trebuie neapărat luat ad litteram, fiindcă există și un sens figurat pe care, dacă s-ar fi obosit să deschidă cartea, l-ar fi înțeles.” Da, măi Andrei, cineva ți-a citit prefața… 😁😂

Cartea în sine mie mi-a plăcut. Ciobanu are un talent aparte de a face un anumit tip de juxtapuneri care, altfel, nu ar avea ce căuta în aceeași frază, sau în același alineat. Dar la el funcționează de minune. Ba chiar asta face cartea mai savuroasă, mai amuzantă și mai plăcută.

Andrei Ciobanu nu e doar un comediant de la Suceava. El are și ceva cultură generală. Pe ici, pe colo a inserat și câteva astfel de noțiuni. Deci nu pot să nu zâmbesc când vă spun că este un 5% educativă…

Conține, sigur că da, și multe „scene” de sex, dar multe sunt scrise în așa fel încât nu m-am putut abține să nu râd. În unele momente, partea aceea din mine, aia feministă, ar fi ieșit chiar să îmi dea două palme, dar e imposibil să nu hohotești de râs… ori poate, cine știe, poate doar mie mi s-a întâmplat asta.

Am găsit și fragmente pline de înțelepciune sau filosofice care mi s-au părut chiar interesante.

Dar marea majoritate a cărții e plină cu tâmpeniile unui Andrei adolescent, scrise într-un mod amuzant de același tânăr, dar la vârsta de 25 de ani.

Bineînțeles că m-am întrebat: oare astea chiar s-au întâmplat? Sau are Andrei Ciobanu un talent atât de mare încât să imagineze o astfel de poveste? Nu știu care variantă mi se pare mai fantastică.

Cert e că în biblioteca mea se regăsește și partea a doua, „Suge-o, Andrei!”, pe care atunci când voi avea timp, o voi lua în mână. Să o citesc va fi o plăcere. Cel puțin așa cred.

Voi ce mai citiți?

5 iulie 2026
Cărțile pe care le citesc în perioada asta

De un timp încoace nu reușesc să citesc mult. Citesc mai degrabă câte puțin din diferite cărți. Nu am mai reușit să termin o carte de ceva timp.
Ce aș vrea să fac acum este să scriu câteva rânduri despre acele cărți pe care le-am început. Și pe care sinceră să fiu nici nu știu când am să le termin.

Nu prea știu în ce ordine să le așez. Dar hai să încep cu cea care mi-a dat bătăi de cap anul trecut fiindcă nu puteam să concep ideea că nu mai pot citi nenumărate pagini fără oprire cum făceam de obicei. Anume e vorba de, „Amantul doamnei Chatterly”, de D. H. Lawrence.
Am primit cadou această carte de la o prietenă dragă anul trecut de ziua mea. Pe atunci traversam niște clipe mai grele și a fost prima oară când am încercat să citesc o carte și nu a mers lectura. Pur și simplu parcurgeam o pagină sau chiar doar un paragraf și mă opream… multe gânduri îmi veneau în minte. Pe unele le notam, cu altele doar stăteam pur și simplu. Dar era frustrant sau așa mi se părea mie, faptul că nu mai reușeam să citesc pagini întregi și să mă pierd efectiv în carte. Nu știu sigur dacă este de vină cartea sau eu că eram diferită. Dar în cele din urmă am lăsat-o deoparte pentru o vreme.
Acum recent am deschis-o iar. Am început de data aceasta cu prefața. Această nouă eu nu mai începe o carte fără să-i citească prefața. Cu grijă și cu atenție. Cu la fel de multă atenție câtă pun și asupra cărții propriu-zisă.
Și mă bucură de data aceasta că am înțeles că nu mai trebuie să mă grăbesc nicăieri. Nu mă aleargă nimeni. Citesc încet câte puțin, atunci când simt să mă apropii de această carte. Până una alta, mai am altele de care să mă bucur în intervalul dintre aceste momente. Și fiecare e diferită și specială în felul ei. Fix cum sunt și oamenii.

Nici nu știu pe care să o menționez mai departe… să vorbesc despre „Groapa” de Eugen Barbu? Pe care am comandat-o fiindcă mi-a recomandat-o cineva acum vreo trei ani deoarece doar ce citisem „Maidanul cu dragoste”. Fusesem la timpul ăla îmi amintesc fermecată de atmosferă, de cadrul timpului, dornică să aflu mai mult despre Bucureștiul de altă dată.

Sau să menționez nuvela „Munca de jos” pe care am ales să o caut fiindcă este menționată în prefața cărții despre care am povestit anterior. Alexandru Dumitriu spune despre aceasta „Deși tributară cutumelor realismului socialist, această proză anunța un scriitor de talent.” Această descriere m-a intrigat și am vrut neapărat să o caut. Am găsit-o în culegerea de nuvele „Oaie și ai săi” pe care am comandat-o de la anticariatul online printrecărți.ro. În ziua când a venit coletul m-am așezat la pe iarbă în grădină și am devorat 10 pagini din ea. Drept dovadă că criticul și istoricul literar a avut dreptate.

Ce să zic m-a încântat acea lectură, mai ales că împacă două pasiuni ale mele recente lectura și istoria. Este deci un mod de a vedea societatea românească în acel punct în timp. Un tablou zugrăvit admirabil de Eugen Barbu care prin cuvintele sale mi-a așezat dinaintea ochilor traiul într-o uzină/tipografie, și prejudecățile oamenilor, modul de gândire al ”omului nou”… comunistul exemplar… care trebuie să fie un model de comportament pretutindeni nu doar la locul de muncă, dar și în viața privată.

Încep să înțeleg, iată, de unde această impresie a românului, această nemernică pornire de a intra în viața omului cu bocancii și de al judeca. Nu degeaba spunea cineva, teribilă plagă a fost asupra neamului românesc ciuma roșie.

Tot despre vremurile de altădată este „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, Jeni Acterian. Am descoperit acest titlu într-un periplu la Muzeul Literaturii Române. Am fost puțin surprinsă de prețul cărții atunci când am decis să mi-o comand. Dar, parcurgând ca de obicei prefața am înțeles de câtă muncă a fost nevoie ca să țin eu acest exemplar în mână. Pe lângă faptul că această carte însumează aproape 700 de pagini, jurnalul lui Jeni Acterian avea în total 1300 de pagini care au fost citite, analizate, ordonate, etc… toată munca de editură realizată de niște oameni ca eu să mă bucur de această carte astăzi, o muncă enormă. Deci pot să spun că a meritat din plin prețul. Și de-abia sunt la prefață. Mai am puțin și termin prefața, ca apoi să mă afund cu totul în viața acestei femei atât de complexe. Un întreg univers aș putea zice.

Bun. Cam atât pentru azi.

2 mai 2026