dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • Cărțile pe care le citesc în perioada asta. partea 1.

    Cărțile pe care le citesc în perioada asta. partea 1.

    De un timp încoace nu reușesc să citesc mult. Citesc mai degrabă câte puțin din diferite cărți. Nu am mai reușit să termin o carte de ceva timp.
    Ce aș vrea să fac acum este să scriu câteva rânduri despre acele cărți pe care le-am început. Și pe care sinceră să fiu nici nu știu când am să le termin.

    Nu prea știu în ce ordine să le așez. Dar hai să încep cu cea care mi-a dat bătăi de cap anul trecut fiindcă nu puteam să concep ideea că nu mai pot citi nenumărate pagini fără oprire cum făceam de obicei. Anume e vorba de, „Amantul doamnei Chatterly”, de D. H. Lawrence.
    Am primit cadou această carte de la o prietenă dragă anul trecut de ziua mea. Pe atunci traversam niște clipe mai grele și a fost prima oară când am încercat să citesc o carte și nu a mers lectura. Pur și simplu parcurgeam o pagină sau chiar doar un paragraf și mă opream… multe gânduri îmi veneau în minte. Pe unele le notam, cu altele doar stăteam pur și simplu. Dar era frustrant sau așa mi se părea mie, faptul că nu mai reușeam să citesc pagini întregi și să mă pierd efectiv în carte. Nu știu sigur dacă este de vină cartea sau eu că eram diferită. Dar în cele din urmă am lăsat-o deoparte pentru o vreme.
    Acum recent am deschis-o iar. Am început de data aceasta cu prefața. Această nouă eu nu mai începe o carte fără să-i citească prefața. Cu grijă și cu atenție. Cu la fel de multă atenție câtă pun și asupra cărții propriu-zisă.
    Și mă bucură de data aceasta că am înțeles că nu mai trebuie să mă grăbesc nicăieri. Nu mă aleargă nimeni. Citesc încet câte puțin, atunci când simt să mă apropii de această carte. Până una alta, mai am altele de care să mă bucur în intervalul dintre aceste momente. Și fiecare e diferită și specială în felul ei. Fix cum sunt și oamenii.

    Nici nu știu pe care să o menționez mai departe… să vorbesc despre „Groapa” de Eugen Barbu? Pe care am comandat-o fiindcă mi-a recomandat-o cineva acum vreo trei ani deoarece doar ce citisem „Maidanul cu dragoste”. Fusesem la timpul ăla îmi amintesc fermecată de atmosferă, de cadrul timpului, dornică să aflu mai mult despre Bucureștiul de altă dată.

    Sau să menționez nuvela „Munca de jos” pe care am ales să o caut fiindcă este menționată în prefața cărții despre care am povestit anterior. Alexandru Dumitriu spune despre aceasta „Deși tributară cutumelor realismului socialist, această proză anunța un scriitor de talent.” Această descriere m-a intrigat și am vrut neapărat să o caut. Am găsit-o în culegerea de nuvele „Oaie și ai săi” pe care am comandat-o de la anticariatul online printrecărți.ro. În ziua când a venit coletul m-am așezat la pe iarbă în grădină și am devorat 10 pagini din ea. Drept dovadă că criticul și istoricul literar a avut dreptate.

    Ce să zic m-a încântat acea lectură, mai ales că împacă două pasiuni ale mele recente lectura și istoria. Este deci un mod de a vedea societatea românească în acel punct în timp. Un tablou zugrăvit admirabil de Eugen Barbu care prin cuvintele sale mi-a așezat dinaintea ochilor traiul într-o uzină/tipografie, și prejudecățile oamenilor, modul de gândire al ”omului nou”… comunistul exemplar… care trebuie să fie un model de comportament pretutindeni nu doar la locul de muncă, dar și în viața privată.

    Încep să înțeleg, iată, de unde această impresie a românului, această nemernică pornire de a intra în viața omului cu bocancii și de al judeca. Nu degeaba spunea cineva, teribilă plagă a fost asupra neamului românesc ciuma roșie.

    Tot despre vremurile de altădată este „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, Jeni Acterian. Am descoperit acest titlu într-un periplu la Muzeul Literaturii Române. Am fost puțin surprinsă de prețul cărții atunci când am decis să mi-o comand. Dar, parcurgând ca de obicei prefața am înțeles de câtă muncă a fost nevoie ca să țin eu acest exemplar în mână. Pe lângă faptul că această carte însumează aproape 700 de pagini, jurnalul lui Jeni Acterian avea în total 1300 de pagini care au fost citite, analizate, ordonate, etc… toată munca de editură realizată de niște oameni ca eu să mă bucur de această carte astăzi, o muncă enormă. Deci pot să spun că a meritat din plin prețul. Și de-abia sunt la prefață. Mai am puțin și termin prefața, ca apoi să mă afund cu totul în viața acestei femei atât de complexe. Un întreg univers aș putea zice.

    Bun. Cam atât pentru azi.

  • Primavera. doar gândurile mele…

    Primavera. doar gândurile mele…

    A trecut cam o săptămână de când am fost să văd acest film. Ca de obicei mi-a luat o perioadă până să mă hotărăsc să scriu despre el. Nu prea știu de ce, dar uneori când am ceva important de scris îmi vine tare greu să mă hotărăsc să fac asta. Simt că am o stare de … teamă că ceea ce voi face nu va fi bine. În cazul de față ar putea fi teama că nu-i voi face dreptate acestui film. E veșnica teamă că ceea ce fac eu nu e destul.

    M-am hotărât totuși astăzi să încerc să îmi așez gândurile aici atât cât mai sunt ele. A trecut totuși o săptămână de când am fost la film.

    Numai țin minte toate faptele din film. Dar stiu ce am simțit eu.
    Nu e nevoie să transmit faptele… sunt convinsă că sunt nenumărate recenzii ale acestui film… nu mai e nevoie de încă o una care să conțină… fapte și detalii…
    Dar gândurile mele cele mai profunde sunt numai ale mele. Nu le-a scris nimeni și nici n-o va face dacă n-o fac eu.

    Cu fundalul muzical al lui Vivaldi în spate mi s-a înfățișat în fața ochilor o poveste unde protagoniste erau fetele de la Ospedale della Pietà, dintre care se deosebește Cecilia. M-au trecut fiori s-o ascult cântând. Muzica are un mod aparte de a transmite emoții.

    Cuvintele maestrului Vivaldi către ea… „Tu nu cânți pentru aplauze” mi s-au întipărit în memorie.

    Aș vrea să vorbesc despre câteva momente care au rămas cu mine.

    Însemnarea unui bebeluș abandonat la poarta della Pieta cu fierul roșu. Mi s-a părut o barbaritate. Se pare că această metodă chiar a fost folosită pentru a ține în evidență copiii aflați în grija „statutului”. O cruzime, dacă mă întrebați pe mine.

    Un alt moment care mi-a rămas în minte este baia. Și acolo ar fi două motive.

    Unul care ar putea să pară relativ banal, dar care mie mi-a stârnit curiozitatea și am ținut să caut mai multe informații. Cămășuța aceea subțirică pe care o purtau fetele în timp ce se spălau se pare că era un lucru obisnuit. Și asta din mai multe motive. Unul era cel care ținea de modestie și decența impusă. Altul ținea de o credință ce nu a dispărut complet până în zilele noastre, întrucât cunosc personal pe cineva care gândește asemănător. Anume că apa caldă deschide porii predispunând astfel persoana la o îmbolnăvire. De ce am spus anterior că a supraviețuit această credință? Pentru că fraza „să nu ieși cu baia pe tine” care se traduce prin nu ieși din casă imediat după ce ai făcut baie pentru că ai porii deschiși și te îmbolnăvești am auzit-o în zilele noastre de nenumărate ori de la cineva. Asta așa ca un mic detaliu care mi-a rămas mie în minte și am vrut să-l cercetez, cum de altfel fac de obicei.

    Însă cel mai important motiv este discuția fetelor despre ceea ce se întâmplă în noaptea nunții. Una dintre ele, mai experimentată le explică celorlalte.

    Singurul mod de a ieși din ceea ce părea pentru ele o închisoare era să pășească într-alta. Cu pereți care păreau a fi mai strălucitori. Dar care în definitiv era tot o specie de prizonierat: căsătoria. La asta sperau toate, ca un bărbat bogat să le scape de acolo și le ia de soție. Dar pentru asta exista o cerință obligatorie. Puritatea lor. „Asta e singura noastră avuție” rezumă într-un mod trist, dar realist Cecilia.

    În cele din urmă ea e liberă. Înțelege aceea „avuție” ca pe o povară.

    Mi-am pus întrebarea la sfârșit. Bine, bine e liberă, dar unde merge? Ce poate face?
    Ce poate face o fată ca ea, într-o asemenea lume?

    Desigur, lumea aceea nu mai există acum. Sau așa se laudă unii… Deși femeile încă mai au dificultăți uneori.
    E clar că avem o lume un pic mai bună și mai liberă… deși nu sută la sută. Se vede cu ochiul liber din toate știrile care apar că încă nu ne-am eliberat total de întuneric.

    Am aflat că acest film ar fi fost inspirat de o carte. Interesantă descriere are cartea. Mă voi gândi foarte serios să o achiziționez. Dacă o și găsesc în română. Despre Stabat Mater de Tiziano Scarpa este vorba.

    Ar mai fi fost multe gânduri, dar m-am decis să mă limitez la acestea. Căci uneori mai puțin este mai mult. Și mai bun.

  • Sfârșitul șoaptelor, o poveste a tăcerii care doare…

    Sfârșitul șoaptelor, o poveste a tăcerii care doare…

    Cartea asta m-a pătruns până în măduva oaselor. Durerea și frica oamenilor, lipsurile lor. Ooo, doamne eu m-am născut cu doar un an înainte de Revoluție și sunt atâtea pe care nu le-am trăit ci doar le-am auzit. Unele detalii precum „tacâmuri de pește” sau termenul „patrioți” îmi erau complet necunoscute până să deschid cartea asta.

    Greutatea și lipsa cea mai mare nu era totuși lipsa mâncării ci lipsa încrederii. Oamenii se temeau să vorbească între ei fiindcă oriunde puteau să se găsească o ureche plecată, o ureche nu tocmai binevoitoare. O cât de mult mi-a adus aminte această istorie, istoria noastră până la urmă, de romanul lui Orwell.

    Am citit 1984 anul trecut în primăvară, și atunci nu știu dacă am realizat cât de asemănător este cu ce au trăit oamenii înainte 1989 la noi în țară.

    Această carte mi-a trezit o multitudine de sentimente. Această minunată autoare, Ruta Sepetys, a zugrăvit în cuvinte experiența românilor în acea perioadă. Cu teama și vulnerabilitatea ei.

    Tinerii erau dornici de libertate. Bătrânii erau obosiți și temători. Erau epuizați de statul la coadă constant în frig și în beznă. Ce era mai rea bezna de pe casa scării când noaptea mama vine acasă sau bezna minții în care trăiau oamenii neștiind că exista ceva dincolo granițele „paradisului” în care iubitul conducător îi ținea cu forța?

    „Iubitul conducător”, hmm, asta îmi aduce aminte de ceva… „Fratele cel mare te vede”… Amuzant, dar nu prea.

    Pretutindeni am observat motive de tristețe.

    Oamenii erau amorțiți, preocupați de cum să își hrana cea de toate zile, înghețând în apartamente în care uneori era mai frig ca afară. Puținele bucurii pe care le aveau le savurau pe ascuns.

    O seară de film în sufrageria acelui vecin care avea video. Singurul care avea video. Am urmărit în ziua când am citit acele pagini un mic interviu cu Irina Margareta Nistor, vocea filmelor dinainte de ’90. Aceasta a povestit despre rețeaua pe care o organizaseră pentru a putea traduce și distribui acele casete video. Mi se pare uimitor că au reușit să facă asta.

    Ironic ați putea spune, dar am citit o parte din aceste pagini în Uber în drumul meu prin oraș. Nu mai știu dacă chiar în ziua acea, dar oricum într-una din zilele acelea am mers la cinema. Am vizionat anul trecut în decembrie două filme, unul singură și unul cu copiii.

    O doză de cola savurată pe ascuns. Cristian și Liliana sunt luați prin surprindere de acidul dulce al acelei băuturi răcoritoare. „O adevărată revoluție pe limba mea.”

    Toate astea par așa de îndepărtate, mai ales pentru mine, copil născut în 1988, care nu am trăit ceea ce citesc. Mă cufund în paginile cărții din căldura propriei case, unde am la un click distanță Netfix sau Coca-Cola. Dar mai presus de toate am libertatea de a scrie și de a vorbi.

    Când am ajuns la propriu la paginile despre Revoluția care începea să ia formă, începea să ia amploare m-a cuprins un sentiment de bucurie că îmi citesc istoria, dar și de frustrare fiindcă a fost nevoie să moară oameni pentru ca țara noastră să iasă din comunism când toate celelalte deja ieșiseră și într-un mod mult mai pașnic.

    De ce? M-am întrebat de ce?

    Un final care altora li s-a părut bun. Finalul pentru personajele din carte mi s-a părut trist. Mi-a lăsat un gust amar. Când oamenii nu mai pot avea încredere nici în propria familie sunt pierduți.

    Am citit această carte într-un timp când eu însămi încercam să ies la lumină din tenebrele sufletului să o găsesc pe „the real me”. Nu pot să zic că am ajuns la destinație, dar sunt pe drumul cel bun.

  • Printre umbrele unei nopți albe…

    Printre umbrele unei nopți albe…

    Nu-mi aleg niciodată cărțile fără sens, fiecare dintre ele îmi spune ceva în momentul când o aleg. Nuvela „Nopți albe” m-a atras fiindcă eu însămi sunt o visătoare incurabilă.

    Imaginea zugrăvită în cuvinte pe coperta din spate a cărții m-a atras și fără să mai stau pe gânduri am așezat-o în coș la începutul lui decembrie.

    Mi-a plăcut foarte mult să o citesc. M-am cufundat între paginile ei mai ales în serile melancolice sau în diminețile triste, când asemenea visătorului lui Dostoievski simțeam singurătatea dureroasă.

    ……………………..

    Personajul lui Dostoievski se simte abandonat fiindcă e singurul rămas în Sankt Petersburg pe timpul verii. Ce straniu lucru din moment ce el nu legase nici o prietenie. Ba chiar la orice ocazională vizită a vreunui binevoitor de a-i trece pragul se simțea nelalocul lui. Iar vizitatorul ieșea de acolo jurându-și să nu-i mai treacă pragul în veci.

    Mă regăsesc într-o oarecare măsură în acest visător, cu unica mențiune că mie un oraș gol mi s-ar părea o minunată utopie. Nu cred că pot să zic că urăsc oamenii, poate doar că, uneori, mă deranjează prezența lor.

    A avut cartea asta darul de a îmi stimula introspecția. De fiecare dată când mă așezam să scriu despre ea, alunecam cu gândul la ale mele.

    „O, cât de copleșitoare e durerea de a rămâne singur, singur-cuc, fără să ai ce regreta măcar … Pentru că tot ce ai pierdut n-a însemnat nimic, nimic decât un zero stupid și gol…”

    Acest fragment m-a pus pe gânduri. Există într-adevăr durerea de a rămâne singur, chiar și atunci când cel de care te-ai despărțit nu mai însemna nimic. Dar oare de ce? nu te-ai aștepta să fie așa.

    ………………….

    O fată cuminte, dar îndrăgostită de un tânăr care nu o merită, fiindcă practic se lasă rugat, când după un an de absență se întoarce în oraș.

    O fată naivă care crede în vorbele lui și în prezența lui în ultimul moment, mai degrabă decât … Decât în bietul băiat visător care i-a stat alături în acele nopți în Petersburgul părăsit de lume.

    ……………………

    Tipologia de bărbat care farmecă prin inconsistență.

    Tipologia de băiat bun. Care nu e ales fiindcă fata îl alege pe care o face să sufere. Aici, fostul chiriaș.

    ……………………

    Această lectură te face un pic să deschizi ochii și să te întrebi: Ce am ales în viață până acum? Și ce voi alege?

    Voi fi ca Nastenka care a ales un om care nici măcar nu și-a dat interesul pentru ea? Sau voi aștepta propriul meu băiat visător?

    Ei bine, cred că știu răspunsul… dar nu vi-l spui… fiecare trebuie să-și găsească propriul răspuns.

  • Cravata galbenă: Despre muzică, rigurozitate și regăsire

    Cravata galbenă: Despre muzică, rigurozitate și regăsire

    Nici nu știu cu ce aș putea începe. Desigur, cu începutul. Cu copilăria.

    Tatăl.

    Om important social, dar și politic. Ofițer de cavalerie. Avea o poziție în societate și niște reguli de urmat. Așteptări pe care Sergiu ar fi trebuit să le îndeplinească, chiar dacă nu se potriveau cu visele lui.

    Tatăl făcea ce fac mai toți părinții: proiecta dorințele sale neîndeplinite asupra fiului. Dragostea pentru muzică a tânărului nu era bine văzută sau acceptată. Nu se încadra în visele mărețe ale părintelui său.

    O scenă mi s-a întipărit în minte.

    O seară în familie. Părinții și copiii așezați în jurul mesei la cină.

    Apoi, pedeapsa. Cureaua. Ceilalți copii stau nemișcați la masă, în timp ce în camera alăturată aceasta cade cu zgomot.

    Mama.

    Aceasta nu mișcă nimic. „Continuați-vă cina” le spune celorlalți copii.

    Și cum ar fi putut să facă ceva? Într-o epocă în care asta era normalitatea. O epocă în care, oricum, femeia nu avea un cuvânt de spus în fața bărbatului.

    Iată „vremurile bune” pe care le regretă unii.

    Sergiu și-a urmat visul în ciuda opoziției tatălui. În ciuda lipsei sprijinului familiei.

    Pasiunea.

    Pasiunea l-a dus departe. Rigurozitatea l-a făcut cine este astăzi.

    Perfecțiunea.

    A fost ce a căutat tot timpul existenței sale. „Eu nu mă mulțumesc cu merge și așa.”

    Curajul.

    De a spune drept ce gândește.

    Talentul.

    De a auzi ce nu auzeau alții.

    Nu cred că există cuvinte pentru a putea spune ce am simțit în sala de cinema. Aș putea spune că, în anumite momente, filmul m-a transpus dincolo de ecranul mare al cinematografului. Am simțit că eram acolo, aplaudând alături de acei spectatori de pe ecran. Chiar am aplaudat ușurel, doar pentru mine, iar în inima mea am făcut-o din tot ce sunt.

    „Fiecare zi e o nouă experiență, fiecare concert o nouă zăpadă curată, neîncepută pe care să calci.” Aceasta era concepția lui.

    Cât de mult îmi aduce aminte de cineva care a fost o lecție. Acest om care mi se lipise de suflet mai mult decât îmi puteam permite.

    Uff… viața nu e mereu cum vrem, dar trebuie să știm să iubim ce avem din tot sufletul. Tot ce avem noi, în noi.

    Sunt puțin tristă în momentul în care închei de scris aici. Din Youtube Music îmi cântă … Bolero, Katica Illenyi

    Și pot să spun că închei o perioadă dificilă, un an care a însemnat schimbare și regăsire.

    M-am regăsit pe mine. Și asta e bine.

    ❤️❤️‍🔥🧡💛

    https://music.youtube.com/watch?v=A-XAjbPCDmc&si=Yuf1MNMiTlPcXmC3