O lectură care pornește promițător, dar alunecă spre absurd
Această carte mi s-a părut realmente absurdă.
Am luat-o de la bibliotecă intr-o zi când mă grăbeam. M-a convins descrierea de pe spate. Umor și romanticism și… alte alea…
Prima pagină de asemenea promitea, dar se pare că până la urmă nu prea mi-a plăcut. Am citit-o până la urmă fiindcă ăsta îmi e obiceiul. Să duc orice carte până la final. Cu mici excepții întotdeauna am făcut asta.
Într-adevăr că menționarea despre capră mi s-a părut dubioasă. Și ar fi trebuit să îmi dau seama de acolo că nu e ce trebuie. Dar m-a convins descrierea din față: „Un basm irezistibil de amuzant, de subtil, asezonat cu picanterii romantice.” Da, păi cui nu-i plac cărțile romantice, cui nu-i place o carte bună care să-l facă să râdă…. numai că n-a fost ce mă așteptam.
În loc am avut parte de o pasiune bizară. Basm, da, dar ciudat basm…. picanterii cel puțin dubioase.
Catâroaica menționată pe coperta din spate se îndrăgostește într-adevăr de un bărbat. Aceasta se crede femeie fatală. Mi s-a părut oripilant. Imaginea lui Arcadio Carnabuci, cere se afla în toiul unor acțiuni amoroase ce aveau a face cu vintrele acestui animal. O imagine pe care nu îți dorești să o vizualizezi.
Un roman plin de fantastic. Fantomele prind viață, iar bebelușii aripi. Animalele vorbesc, gândesc și simt ca oamenii. Pentru mine e clar prea mult.
Efectele vrăjii se aștern și peste plante șialte animale. O înșiruire de elemente de agricultură care o iau razna intr-un mod dubios: „oi albastre, măslini care susțin pe crengi pere, iepe care adăpeză porcii, verze cu fețe umane, vii în care cresc ciorchini de alune.”
„Dovezi ale unei profunde tulburări a echilibrului naturii.”
Când am reușit să termin această carte, m-am întrebat oare de ce am citit-o? Cum îmi pierd timpul cu toate prostiile de cărți?
„Căpitanul cu inima în derivă și Charlotte cea neîmblânzită”
Această carte m-a făcut să trec prin mai multe emoții. M-a bucurat și m-a întristat alternativ această frumoasă poveste de dragoste.
Am citit cu sufletul la gură, întrebându-mă mereu ce se va întâmpla în continuare. Un roman de dragoste savuros, plin de aventură….
Mi-a rămas în minte imaginea sultanului și a haremului său: femei frumoase, captive într-o colivie aurită. Luxul și confortul de care se bucurau nu puteau înlocui libertatea.
Nenumărate riscuri au pandit la tot pasul. Luptele pe mare, sau în castelul sultanului, boala adusă de șobolani, molima ucigătoare e o parte din pericolul de care Charlote a avut parte. Cât pe ce să fie atacată de un pirat, sau să fie violată și apoi ucisă de fratele lui Kalif, sultanul. Toate astea pentru că domnișoara Quade a vrut o aventură. Și a primit mai mult decât putea duce.
Romanul este denumit „Îmblânzirea Charlottei”, dar eu speram în timp ce citeam ultimele 100 de pagini să avem parte de îmblânzirea lui Patric Trevaren.
Iată tristețea din ochii unei soții, nu tocmai legitimă care iubește, în timp ce acela pentru care și-ar da viața o reneagă, o gonește, o îndepărtează.
Autoarea a făcut o treabă grozavă scriind această carte care emoționează și aduce un suflu dulce-amar. Asta în timp ce speri, aștepți, să se întâmple „minunea” și romanul să se termine cu un happy-end care să te ungă pe suflet.
Am terminat de citit cartea.
A fost o desprindere de la viața de zi cu zi. Tocmai bună pentru că îți cucerește imaginația cu elemente ireale. E minunată după ce atâta vreme m-am gândit și m-am stresat din cauza problemelor sociale și politice. Mi-a distras atenția de la problemele de zi cu zi. O distragere bine venită.
S-a terminat așa cum doream și cum mă așteptam. Glorios de frumos! Happy-end!
Charlotta și Patrick în sfârșit împreună pentru întotdeauna. Patrick cel îmblânzit s-a întors la Charlotte a lui. Fericirea e de partea lor în final!
Și eu sunt liniștită că am ajuns la finalul acestei minunate cărți de dragoste și aventuri.
P.s.: săptămâna trecută am făcut câteva poze inspirate de minunăția de carte. Le-am postat și pe instagram. Acum iată-le și aici.
Un roman care mi-a ridicat serioase semne de întrebare
Ceea ce se întâmplă zilele astea la noi în țară îmi amintește de „Ministerul iubirii” din cartea „1984”.
Am citit această carte recent și mi-a dat de gândit. în care erau prezente patru ministere care se ocupau cu exact opusul a ceea ce reprezenta numele lor.
„Ministerul Iubirii” se ocupa cu propagarea urii. „Ministerul Abundenței” se ocupa menținerea oamenilor cât mai săraci și flămânzi. „Ministerul Adevărului” se ocupa cu împrăștierea de minciuni pe care oamenii le luau drept adevăruri fără să se mai gândească. „Ministerul Păcii” se ocupa cu războiul.
Gânditul era interzis oricum și de ce să gândești de capul tău când poți accepta „adevărurile” care ți se servesc pe tavă. Și să vrei să faci altceva ar fi oricum prea periculos cu „Poliția Gândirii” pe urmele oricui ar fi dat și cel mai mic semn de răzvrătire.
Tot astfel un personaj bine cunoscut din peisajul nostru politic actual „vorbește” despre iubire, în timp ce în jurul lui nu face decâtsăalimeteze ura. E surprinzător cât de mult se aseamănă unele elemente din acest roman distopic al lui Orwell cu realitatea de azi.
Societatea din 1984 ia în seamă omul doar ca parte dintr-un întreg: „Partidul”. Omul nu contează ca individ. Omul nu contează!!
În interiorul acestei organizări, atât cei de la vârf, cât și cei de jos, par conștienți de lumea în care trăiesc într-o oarecare măsură. Și totuși mi se pare ireal, cum chiar ei însuși iau parte zilnic la ștergerea adevărului pe care apoi să îl și uite definitiv. O muncă pe care fiecare cetățean trebuie să o ducă cu sine însuși, ca să nu cumva să comită ceea ce aceștia numesc „crimăgând”.
Reguli absurde, ministere absurde! Un total control asupra vieții celorlalți, și mai mult asupra gândurilor! O societate distopică!
Conducătorul iubit, adulat, adorat, este FRATELE CEL MARE a cărei imagine apare peste tot cu mesajul Fratele cel marete vede. O prevestire stranie a vremurilor noastre în care datorită avansului tehnologic ne este cunoscută aproape fiecare mișcare.
Winston Smith este personajul principal, prin ochii lui vedem noi lumea ciudată în care el trăiește. Acesta realizează intr-o oarecare măsură că ceva nu este ok. Își pune întrebări. Nu înțelege de ce se întâmplă toate lucrurile acelea. Ștergerea trecutului, rescrierea memoriei, totul pare greu de înțeles.
Winston iși dorește libertate, dar nu o va avea niciodată. Căci el este singur, împotriva tuturor. „Sistemul” este prea puternic pentru ca cineva să-l învingă.
E dubios.
O societate distopică împărțită în trei straturi, trei categorii de oameni.
Am ales să cumpăr această carte pentru că am tot auzit de ea. Și pentru în această perioadă tulbure, a fost menționată adesea, ca termen de comparație, ca o aducere aminte, ca un mod înspăimântător de a prefigura ceea ce ar putea veni.
Ei bine, cu toate că a fost scrisă în 1948, eu consider că are într-adevăr anumite elemente asemănătoare cu prezentul. Ceea ce drept să vă spun mi se pare uluitor.
Am terminat acum două săptămâni cartea Adrianei Bittel, Cum încărunțește o blondă. Am tot amânat să scriu despre ea și chiar între timp am terminat și cartea Grădina secretă. Dar chiar nu pot trece mai departe până nu scriu despre cărțile citite. Mi se pare esențial să așez aici câteva idei și gânduri.
Adunate în volumul pe care eu l-am luat cu împrumut, povestirile sunt minunate, de sine stătătoare, în fiecare se găsește o lume întreagă. Un univers în care elementul feminin joacă un rol important. Femeia, fata, fetița, e sufletul poveștii. Chiar și acolo unde pare că cei patru bărbați funcționari într-o bancă par să fie personaje personale, ei sunt subjugați de spiritul feminin Iulia.
Femeia căsătorită care avea grija zilei de mâine, cu traiul dificil al vremurilor apuse. Cozile la lapte și penuria de alimente disponibile la alimentară. Necesitatea de a-I împăca pe ceilalți mereu, de a fi mereu la dispoziția celorlalți, a tatălui bătrân, a soțului, a copilului. Când să mai aibă biata timp și pentru ea. Așa ceva nu există.
Doar dacă e bolnavă, internată în spital pentru o operație, abia atunci femeia are răgazul de a se odihni.
În fiecare poveste autoarea a pus ceva din ființa ei. S-a dăruit pe sine.
Sunt în total 33 de povestiri, fiecare unică în felul său, unele mai bizare ca altele. Pe toate le-am citit cu placere. Deși nu pot înțelege titlul de femeia blondă, ci de partea feminină oricum ar fi ea, blondă sau brunetă, tânără sau bătrână, adult sau copil.
Fiecare povestire reflectă o altă perspectivă, o altă fațetă a Universului sexului considerat frumos, dar totodată slab. Povestirile sunt unite prin stilul de scriitură. Un stil minunat, care m-a prins. O scriitoare care scrie rar, dar bine, după cum spune Ioana Pârvulescu.
A doua carte a lunii mai m-a fermecat de fiecare dată când am întrat în bibliotecă și știu că e un roman pentru copii, dar tare mult am dorit să o citesc. Chiar bibliotecara m-a întrebat dacă o iau pentru fiica mea, și eu am aprobat căci nu am știut ce altceva să-i zic. I s-ar fi părut, poate, ciudat ca eu să împrumut o carte destinată copiilor.
Dar ce mai a fost aproape așa cum mă așteptam. Sincer în parte știam ceva, dar foarte vag despre romanul acesta.
Grădina secretă, de Frances Hodgson Burnett, e o carte de care m-am bucurat ca un copil. O carte fermecătoare, plină de magie, în care regăsim copii care descoperă grădina secretă cu magia ei cu tot.
Micuța Mary Lennox era la sosirea ei la Misselthwaite la fel de antipatică, de palidă și de slăbuță ca verișorul ei Colin. Aceasta a prins prins culoare în obraji și poftă de mâncare datorită aerului bun de la Misselthwaite. Grădinile o fermecau, dar ea a făcut un scop din a găsi poarta secretă care ducea la grădina pe care unchiul ei o părăsise acum 10 ani. Dar iată că Mary descoperă, nu doar unul, ci două secrete.
Unchiul ei are un copil, un băiat antipatic, răsfățat și bolnav. Colin, fiul stăpânului de la Misselthwaite Manor, era un băiat de 10 ani nemaipomenit de încăpățânat. Mary Lennox nu se sperie de el sau de crizele lui de nervi. Acești doi copii se împrietenesc, realizând că ei sunt verișori, își petrec mult timp împreună.
Împărtășesc o mare taină, grădina secretă e locul lor de joacă și de muncă totodată. Grădina renaște. Viața își reia cursul. Multe lucruri bune se petrec. Întrebarea este oare magia unde este? În gradină, în florile de primăvară, în petalele trandafirilor, în firul de iarbă, etc.? Ori se află în ei.
Am fost uimită să găsesc aici în această carte pentru copii câteva pagini despre puterea încrederii în sine, a autosugestiei, legea atracției cum i se mai spune în „dezvoltarea personala”. Magia care zace în noi se pare. Magia care a făcut ca grădina să prindă viață, Colin să poată merge și să fie sănătos, iar tatăl lui să revină acasă.
Un roman, presărat pe alocuri cu umor, spune povestea a două surori, Kacey și Livie, care au fugit de acasă pentru a scăpa de un unchi molestator și o mătușă care nu dădea doi bani pe sentimentele lor. Acestea au rămas orfane cu patru ani în urmă. În acel accident terific, a cărui unică supraviețuitoare a fost Kacey, și-au pierdut viața inclusiv cea mai bună prietenă și iubitul ei. Tânăra duce în interiorul ei o luptă pentru a ascunde cât mai bine suferința. Niciodată nu vorbește despre asta, considerând că e mai potrivit să-si ascundă durerea ca să n-o mai simtă.
În locul nou în care ele se mută plecând din casa rudelor vor întâlni persoane prietenoase, care le sunt de mare ajutor în momentele grele. Deși și-a impus să nu se atașeze de oameni aceștia își fac cumva loc în inima ei. Vecina blondă, pe nume Storm, îi face rost de muncă ca barmaniță la un local de striptis, iar acolo toți oamenii sunt ok. Deși unii clienți încearcă să obțină mai mult decât o băutură de la ea, aceasta pare să se descurce cu ei. Și chiar de n-ar fi așa, matahalele de paznici sunt mereu cu ochii în patru ca să intervină oricând e necesar.
Anumite lucruri mi s-au părut nerealistice. Știi genul acela de sentiment pe care îl ai și atunci când urmărești un film când îți spui asta nu s-ar întâmpla în viața reală. Căci da nu cred că a lucra într-un astfel de local ar fi cât de puțin sigur/safe, pentru o tânără fată.
Ce altceva nu mi-a plăcut, sau mă rog poate nu m-a convins, acea atracție maximă între Kacey și Trent. Cu toate că unele scene dintre ei sunt grozave, dar nu mi-a plăcut acea exagerare sexuală, descrierea lui nu m-a prins, nu mi-a transmis mare lucru.
Această carte face parte dintr-o serie. Și împreună cu prima, despre care am vorbit mai sus am mai luat de la bibliotecă si „O minciună nevinovată”. Am citit până acum vreo 50 de pagini din ea. Și pot să spun că m-a enervat.
Cum poți să recomanzi unei tinere să bea până nu mai știe de ea, să se sărute cu primul venit. Și plus alte nebunii, spre exemplu Livie, căci despre ea e vorba, și-a făcut un tatuaj pe spate fiind sub influența alcoolului.
Nu sunt absolut deloc mulțumită și nu cred că voi continua lectura acestei cărți pentru că îmi vine să urlu parcurgând rândurile acestea scrise cu neăbuință de către autoare. Lumea asta mare și nebună e un loc periculos. Trebuie să ne învățăm fetele să fie responsabile, pentru că you never know, nu ști niciodată ce se poate întâmpla! Chiar așa! Am terminat cu cartea asta! Nu mai vreau să aud de ea!
Ok, m-am răcorit! De-abia aștept să văd ce cărți interesante mă mai așteaptă pe rafturile bibliotecii! Vă pup!
dinsufletulmeu 