Autor: marimaria88

  • Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

    Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

      Îmi place foarte mult că atunci când citesc care au subiecte legate de istorie înțeleg altfel tot ceea ce am învățat și la școală. Noțiuni precum „Aliații” sau „Puterie Axei” pică altfel după ce am citit această carte, pentru că mi-a stârnit interesul. Am vrut să aflu mai multe,  mereu vreau să aflu mai multe. Cititul așa funcționează pentru mine. Îmi place, mă întristează sau mă bucură povestea care mi se spune între acele pagini,  dar pe lângă asta mereu mi se stârnește o curiozitate de a afla mai multe despre contextul istoric,  despre locuri, despre cultură, etc.

       Secretul ciocârliei,  este un roman în care acțiunea se petrece în două perioade temporale diferite alternante. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial un mic lac din Scoția devine bază pentru navele militare. Viața localnicilor, deja perturbată oricum de războiul care le dusese toți tinerii departe de casă, este dată peste cap și mai mult.

    Împletindu-se cu tumultul epocii, povestea de dragoste dintre Flora, fiica ingrijitorului, și Alec, fiul potrietarului de moșie, Lord Charles, prinde avânt. Aceștia speră ca toate cele prin care trec în acele zile să anuleze diferențele de clasă socială dintre ei. Dar Lord Charles nu este de aceeași părere. El se manifestă cu aroganță și cu răutate față de Flora pentru că dorește să nu aibă nimic de a face cu ea.

       N-am putea spune cu exactitate dacă războiul le-a făcut un bine că a tăiat măcar parțial distanțele dintre ei. Sau un rău prin pericolele la care se expunea, și el la fel ca o mulțime de alți tineri implicați în această luptă. Convoaiele arctice care s-au format începând din luna august a anului 1941 au reprezentat un drum atât de dificil și atât de încărcat emoțional negativ. Pericolul era imens, chiar au pierdut unele vase, și mulți oameni au murit.  Fiona Valpy descrie atât de bine, printre pagini, printre rânduri am fost cu ei, am înțeles prin ce au trecut, mi-a transmis atât de multă emoție încât căutarea ulterioară de mai multe informații pe subiect nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce a transmis aici.

       Peste tot pe glob femeile s-au implicat în efortul de război astfel și Flora împreună cu cele două prietene ale ei, Mairi și Bridie, au învățat să conducă ambulanțe și camioane pentru a transfera soldații dintr-un punct în altul, au croșetat și s-au îngrijit de copilașii evacuați din Londra. Mairi și Bridie și-au găsit drăguți printre soldații americani veniți în ajutorul Marii Britanii pe vasele Liberty.

       În alternanță cu perioada dură a anilor acelora Lexie, la distanță de cel puțin 30 de ani se zbate cu o situație care i-a pus capăt visurilor ei de fi cântăreață și actriță de teatru la Londra. Tocmai când cariera ei era în plină ascensiune, avusese două roluri principale, se întâmplă să rămână însărcinată. „Fericitul” tată refuză responsabilitatea, iar ea se vede singură în fața a unui așa mare impas. Colac peste pupăză sarcina îi afectează corzile vocale și nu mai poate canta. Atunci se vede nevoită să se întoarcă în Aultbea, satul natal.

         Cele două perioade temporale se împletesc alternându-se, în timp ce aflăm împreună cu Lexie de povestea de dragoste dintre Flora și Alec. Multe dintre acele detalii i-au fost ascunse lui Lexie căci mamei ei nu i-a plăcut sa vorbească. Acum sarcina le revine celor două prietene dragi Florei sa-i dezvăluie ceea ce mama nu i-a povestit cât a trăit.

       Finalul este unul fericit pentru Lexie, în sfârșit acasă cu oameni dragi în jurul ei. Și-a regăsit căminul și satul de care ai nevoie pentru a crește un copil s-a adunat în jurul ei.

  • „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

    „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

        Este al doilea roman scris de Agatha Christie pe care îl citesc în  ultima vreme. Am mai citit prin toamnă cartea „Conacul dintre dealuri” despre care am scris numai câteva rânduri aici. Astăzi aș vrea să povestesc despre cartea „Cu cărțile pe față” totodată făcând o mică comparație între cele două.

       Iată în romanul pe care l-am terminat de citit chiar zilele trecute Agatha Christie intră direct în subiect spre deosebire de „Conacul dintre dealuri” unde Hercule Poirot apare abia pe la pagina 100.

         Hercule Poirot și dl. Shaitana se întâlnesc într-o expoziție unde cel din urmă se laudă cu o pasiune cel puțin bizară. El „colecționează criminali”. Bizar, nu? Îl invită pe Poirot la o cină organizată în scopul de ai arăta …. colecția.  La masă sunt invitați un comisar de poliție, dl. Batle, un colonel, dl. Race, o autoare de cărți polițiste, d-na Oliver, un doctor, un domn iubitor de aventuri sălbatice,  o doamnă în vârstă foarte elegantă și o domnișoară foarte timidă.

        După cină aceștia s-au împărțit în două grupuri pentru a juca bridge.  În încăperea unde ultimii patru menționați au desfășurat jocul de cărți s-a întâmplat nenorocirea. Dl. Shaitana,  cel care s-a jucat atât de periculos cu focul, cel temut de toată lumea căci știa totdeauna prea mult este mort. Sub ochii tuturor acesta a fost ucis, dar nimeni nu a văzut nimic. Căci se pare că ei erau absorbiți de joc.

      Cei patru care au fost în această încăpere sunt considerați suspecți și sunt vizitați pe rând de comisarul Batle, de Hercule Poirot sau de doamna Oliver care se implică de-asemenea în dezlegarea misterului, găsind totodată plictisitoare o crimă adevărată față de crimele ei inventate.

      Fiecare urmărește firul investigației în felul său, iar la final își unesc forțele și investigațiile pentru a pune cap la cap toate informațiile reușind să găsească vinovatul.

        Iată-l pe Hercule Poirot cu întrebările sale bizare, dar care dacă știi cu cine ai de a face ești sigur că la final vor duce undeva și vor avea un sens.

        Și apropo de final, acesta cum eram obișnuită suferă o întoarcere de 180 de grade. Tipic detectivului belgian atunci când lucrurile par să o ia într-o direcție nu ești sigur până nu ajungi la ultima pagină că acesta este într-adevăr adevăratul final, adevăratul criminal.  Te ține în suspans Agatha Christie într-adevăr până la ultima pagină. 

  • „Zăpadă de primăvară ” de Yukio Mishima

    „Zăpadă de primăvară ” de Yukio Mishima

    De curând am citit această carte: „Zăpadă de primăvară” de Yukio Mishima.

    În fața ochilor mi s-a deschis o lume necunoscută: Japonia de început de secol XIX. Vechile tradiții ale epocii Meiji sunt pe care de dispariție în timp ce încep să pătrundă obiceiuri occidentale. O poveste de dragoste se prefigurează, dar nehotărârea tânărului Kiyoaki îl împiedică pe acesta să și arate sentimentele în momentul potrivit. O cerere în căsătorie este făcută, iar lucrurile se pun în mișcare. Este cerută permisiunea împăratului pentru logodnă și căsătorie. Un prinț vrea să o ia de soție pe frumoasa Satoko.

    De abia atunci tânărul Matsugae se trezește că de fapt și o dorește pe Satoko. Acesta forțează câteva întâlniri cu fata. Dar ei merg mult prea departe cu intimitățile în timpul petrecut împreună.

    Lucrul inevitabil are loc. Satoko rămâne însărcinată. Scandalul trebuie evitat cu orice preț.  Nimeni nu se gândește, însă, la sentimentele fetii.

    Kiyoaki cel rece și leneș de la începutul romanului se arată disperat de dragoste în ultimele pagini. El și-ar da și viața să-și mai vadă odată iubita.  Dar…

    Dintre toți participanții la acțiune singurul care îl înțelege pe tânărul enigmatic este Honda, bunul său prieten. El îi este mereu aproape, fără să-i pună prea multe întrebări. Îi sare în ajutor chiar și când situația este dramatică.

    La final într-adevăr se petrece o tragedie, dragostea celor doi fiind fragilă la fel ca zăpada de primăvară care se destramă înainte de a atinge pământul.

  • Printre tonuri cenușii

    Printre tonuri cenușii

          Mi-e foarte greu să încep să scriu despre această carte. De multă vreme tot amân să fac asta. Dar fiind faptul că ar fi bine să o duc în curând înapoi la bibliotecă cred că ar fi bine sa încerc să aștern aici câteva gânduri.

          Ei bine subiectul cărții este viața unei familii formate din mama, fiul și fiica ce într-o noapte de iunie a anului 1941 au fost săltați de cei de la NKVD. Li s-au dat doar treizeci de minute pentru a aduna cele necesare pentru călătoria pe care urmau să o facă. Aceștia nu mai știau nimic de tatăl lor sau despre ce se va întâmpla în continuare.

    Împreună cu ei mai erau și alți oameni cunoscuți de la bancă, de la bibliotecă, etc., în timp ce alții priveau de după perdea. Fata, pe nume Lina avea varsta de cinsprezece ani, iar băiatul pe numele lui Jonas era doar un copil, avea opt ani și de-abia își căra valiza, bietul de el.

    I-au urcat mai întâi într-un camion care i-a dus la un depou de vagoane, undeva în provincie. I-au încărcat în vagoane roșii pentru vite ce aveau pe ele inscripționat în rusește „Hoți și prostituate”. Vagoanele nu aveau nici un confort, doar câteva lavițe  formate din scânduri și o gaură pe post de toaletă. O găleată de apă și una de lături dimineața, a fost tot ce au primit pe post de hrană  în cele 6 săptămâni cât a durat  călătoria.

    Lina a încercat tot timpul să se gândească la  tatăl ei. Sperând că se vor întoarce cât mai curând acasă. Sperând că le va găsi,  că se vor regăsi,  desenează o hartă pe batistă, în idea  aceasta oamenii vor trece micul obiect textil din  mână în mână. Ea va continua să deseneze mereu,  chiar dacă risca foarte mult făcând asta.

    La fiecare oprire a trenului cu deportați oamenii morți, copii sau adulți erau înșirați fără milă. La aceste decese s-au adăugat apoi cei care au murit din cauza condițiilor inumane din lagărul de muncă. Erau puși la muncă, înfometați și umiliți.

    O astfel  de lectură te face să-ți dai seama că puținul pe care îl ai nu e chiar atât de puțin, greul prin care treci nu e chiar așa de greu. O astfel de carte de impresionează cu atât mai mult cu cât atâția oameni au trecut cu adevărat prin asta.

    Au fost momente când am pus cartea jos căci nu mai puteam citi. Prea dureros! Prea groaznic!

    Printre rânduri am strecurat și câteva pagini din carte. O parte din acelea care m-au impresionat,  înfuriat, îndurerat, pe mine….

  • Casa oglinzilor

    Casa oglinzilor

        „Cartea oglinzilor” spune o  istorisire destul de încâlcită din care pe măsură ce înaintezi cu lectura nu prea ști ce e adevărat și ce nu. 

       După cum am observat „Cartea oglinzilor” este formată din trei părți. Prima parte este un reprezintă un fragment dintr-un roman pe care Richard Flynn i l-a trimis editorului literar Peter Krantz. Personaje principale sunt el însuși, Laura Baines, studentă la psihologie și colocatară cu el timp de 2 luni și profesorul Joseph Wieder. 

       Totul a început într-o după-amiază de octombrie când în imobilul în care locuia Flynn s-a mutat o fată „înaltă și zveltă, cu părul blond despărțit de o cărare pe mijloc”. Laura Baines s-a prezentat ca fiind studentă la psihologie. El, Richard student la Secția engleză fiind, clădirile în care învățau erau aproape una de cealaltă. Astfel au început să petreacă mult timp împreună.

       Acum după ce am terminat de citit cartea îmi dau seama că Laura i-a turnat tot felul de povești despre un agresator, despre un fost iubit, despre una, despre alta, dar cât din toate acestea este real și cât nu? Bietul Richard Flynn s-a îndrăgostit de ea și apoi a căzut în capcana ei. El spune în scrisoarea de intenție către Peter că în urmă cu trei luni a află un amănunt care l-a făcut să-și reamintească de toate cele petrecute în anul 1987, în cele două luni când totul s-a întâmplat. Astfel s-au decis să-și scrie romanul.

         Doar că sfârșind de citit fragmentul despre care vorbim, Peter dorește să primească și restul, în schimb aflăm împreună cu el că Richard Flynn a murit. Iar manuscrisul este de negăsit.

        Astfel se încheie prima parte a romanului. În continuare John Keller, reporte și vechi prieten al lui Peter Krantz încearcă să de-a de urma manuscrisului sau măcar să deslușească misterele celor petrecute în toamna anului 1987. Dar pe măsură ce John Keller avansează cu investigația lucrurile se complică în loc să se simplifice.

       Am fost convinsă om pe tot parcursul lecturii romanului că moartea profesorului Wieder are legătură cu manuscrisul la care acesta lucra.

        Însă finalizând de lecturat am ajuns la concluzia că toate astea nu sunt altceva decât oglinzi. Adevărul e că noi nu vedem niciodată adevărul decât prin prisma propriei oglinzi.

      „Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi.”

       Fiecare personaj are propria lui versiune care cumva o contrazice pe cea a celuilalt și cu toate astea există undeva un sâmbure de adevăr. Fiecare personaj narator, care la rândul său ne-a adus cu un pas mai aproape de adevăr, de deslușirea celor petrecute, a adus contribuția sa la investigarea acestui caz încâlcit.

       Romanul s-a încheiat fără ca noi să știm cu adevărat ce o fi scris Richard Flynn romanul său.

       În final polițistul pensionat Roy Freeman a aflat ceea ce se petrecuse de fapt în aceea noapte când a fost ucis profesorul Joseph Wieder. O înșiruire de evenimente fără nicio legătură între ele a condus la această situație greu de înțeles.