Autor: marimaria88

  • Casa oglinzilor

    Casa oglinzilor

        „Cartea oglinzilor” spune o  istorisire destul de încâlcită din care pe măsură ce înaintezi cu lectura nu prea ști ce e adevărat și ce nu. 

       După cum am observat „Cartea oglinzilor” este formată din trei părți. Prima parte este un reprezintă un fragment dintr-un roman pe care Richard Flynn i l-a trimis editorului literar Peter Krantz. Personaje principale sunt el însuși, Laura Baines, studentă la psihologie și colocatară cu el timp de 2 luni și profesorul Joseph Wieder. 

       Totul a început într-o după-amiază de octombrie când în imobilul în care locuia Flynn s-a mutat o fată „înaltă și zveltă, cu părul blond despărțit de o cărare pe mijloc”. Laura Baines s-a prezentat ca fiind studentă la psihologie. El, Richard student la Secția engleză fiind, clădirile în care învățau erau aproape una de cealaltă. Astfel au început să petreacă mult timp împreună.

       Acum după ce am terminat de citit cartea îmi dau seama că Laura i-a turnat tot felul de povești despre un agresator, despre un fost iubit, despre una, despre alta, dar cât din toate acestea este real și cât nu? Bietul Richard Flynn s-a îndrăgostit de ea și apoi a căzut în capcana ei. El spune în scrisoarea de intenție către Peter că în urmă cu trei luni a află un amănunt care l-a făcut să-și reamintească de toate cele petrecute în anul 1987, în cele două luni când totul s-a întâmplat. Astfel s-au decis să-și scrie romanul.

         Doar că sfârșind de citit fragmentul despre care vorbim, Peter dorește să primească și restul, în schimb aflăm împreună cu el că Richard Flynn a murit. Iar manuscrisul este de negăsit.

        Astfel se încheie prima parte a romanului. În continuare John Keller, reporte și vechi prieten al lui Peter Krantz încearcă să de-a de urma manuscrisului sau măcar să deslușească misterele celor petrecute în toamna anului 1987. Dar pe măsură ce John Keller avansează cu investigația lucrurile se complică în loc să se simplifice.

       Am fost convinsă om pe tot parcursul lecturii romanului că moartea profesorului Wieder are legătură cu manuscrisul la care acesta lucra.

        Însă finalizând de lecturat am ajuns la concluzia că toate astea nu sunt altceva decât oglinzi. Adevărul e că noi nu vedem niciodată adevărul decât prin prisma propriei oglinzi.

      „Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi.”

       Fiecare personaj are propria lui versiune care cumva o contrazice pe cea a celuilalt și cu toate astea există undeva un sâmbure de adevăr. Fiecare personaj narator, care la rândul său ne-a adus cu un pas mai aproape de adevăr, de deslușirea celor petrecute, a adus contribuția sa la investigarea acestui caz încâlcit.

       Romanul s-a încheiat fără ca noi să știm cu adevărat ce o fi scris Richard Flynn romanul său.

       În final polițistul pensionat Roy Freeman a aflat ceea ce se petrecuse de fapt în aceea noapte când a fost ucis profesorul Joseph Wieder. O înșiruire de evenimente fără nicio legătură între ele a condus la această situație greu de înțeles.

      

      

  •   Ultimele cărți citite…

      Ultimele cărți citite…

       

    Ce am mai citit toamna asta?

    De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.

    Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.

    Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.

      „Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie

       A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.

      Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?

       Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.

      

     

          „Al șaptelea copil” -Erik Valeur

    Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.

       Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…

       *Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.

       *Finalul

       Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.

         Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.

         Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…

        Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…

       M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.

       Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.

        Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți)  sunt în primplan.

        Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.

     

        „Fata dinainte” J. P. Delaney

       Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.

        Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.

        Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?

        Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.

        Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun.  Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.

         Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.

        Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?

      Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.

         Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.

       

        Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.

        

  • Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

    Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

          Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să  îi pătrund înțelesurile acestui personaj.

          În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.

         Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.

         „Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.

         Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.

        Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.

        Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui…  Peste firea lucrurilor nu poți trece..  Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….

         Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….

        

  • „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

    „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

        „Hronicul și cântecul vârstelor” ne poartă puțin câte puțin prin viața poetului, începând cu copilăria acestuia și continuând cu adolescența și începutul vieții de adult.

        Ne introduce pentru început în lumea satului și a copilăriei unde ne aducem aminte că și noi am fost copii odată.  Eu m-am regăsit în momentele de joacă la grămada de nisip pe care vreun vecin o avea la drum. Și eu făceam asta! Și eu mă jucam în nisip! Și deasemenea în momentele de ceartă și apoi de împăcare cu tovarășii de joacă și de năzbâtii. Și eu am fost cândva copil și nu am fost atât de diferită.

         Și mai interesant este faptul că în primii patru ani de viață Lucian Blaga nu a rostit nici un cuvânt, că apoi să înceapă deodată a vorbi perfect corect, fără încâlcelile în exprimare a unuia de vârsta lui.

        Sunt câteva momente care m-au impresionat în mod deosebit și mi-au rămas întipărite în minte fiecare pentru alt motiv.

        Primul o are mijlocul atenției pe mama. S-a întâmplat într-o zi micul Blaga mergea deja la școala din sat. Străzile din Lancrăm sunt în flăcări și el fuge acasă unde o găsește pe aceasta, care suită pe stogul de paie din dosul șurii „sta la pândă, cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele”. Lupta pe care Mama o ducea cu focul i-a lăsat poetului sentimentul că aceasta va fi totdeauna mai puternică decât orice element potrivnic.

      

    „În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre.”

       Al doilea moment al copilului Lucian Blaga pe care vreau să îl mai aduc aminte, un moment care m-a impresionat din cu totul alt motiv. Acesta se întâmpla în prima zi de la școala din Sebeș. Acolo trebuie să vă spun că existau niște reguli nescrise despre cum mergeau lucrurile. Elevii buni, silitori, cu rezultate bune la învățătură ocupau locurile cele din față. De multe ori aceștia își schimbau băncile chiar și în timpul orelor în funcție de răspunsurile pe care le aveau la lecție, la ascultare. Primele locuri erau cele mai bine văzute și cele mai dorite. Iată de ce în prima zi de școală fratele mai mare al lui Lulu, așa cum era alintat acesta acasă, l-a așezat în banca a doua, uzurpând locul altui școlar. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Profesorul l-a dus de ureche pană în ultima bancă. Această întâmplare a făcut ca el să-și dorească foarte mult să fie primul în clasă și să ocupe unul din primele locuri în bancă. Pentru asta școlarul Blaga s-a străduit din răsputeri, a învățat și astfel, deși paradoxal ura școala din rărunchi, a ajuns primul în clasă și nu l-a mai dat nimeni la o parte.

       Sinceră să fiu trebuie să spun că m-a uimit această atitudine a sa față de situația dată pe care cu siguranță nu toți copiii ar fi avut-o atunci și nici acum.   

       Aș vrea să mai scriu despre un alt moment ce mi-a rămas în minte. Și anume finalul scolii liceale de la Brașov când revenind acasă era cel mai fericit fără să știe că de fapt cei mai buni și cei mai fericiți erau anii care tocmai care s-au sfârșit.

      Pretutindeni scrierea lui este presărată cu expresii frumoase, datorate cu siguranță firii sale poetice.

       Totodată această carte este o oglindă a acelor vremuri pe care el le-a trăit, Primul Război Mondial fiind o grea încercare. Episodul petrecut la Viena când el și prietenul său, împreună cu alți zeci de studenți au mâncat macaroane umplute cu viermi mi s-a părut înfiorător. Aceasta după părerea mea arată nivelul de degradare și de umilință la care au fost supuși oamenii. Acel fragment mi s-a părut îngrozitor cu atât mai mult cu cât sunt convinsă că nu a fost singurul de acest fel care s-au petrecut.

      

  • Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

    Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

           Am primit recent un teanc de cărți de la cineva. Am fost mulțumită de ele mai mult decât de toate bogățiile din lume.  Această carte pe care am citit-o recent prezintă două nuvele fantastice scrise Mircea Eliade și se afla în acel teanc. Îmi amintesc că am mai citit ceva Eliade când eram în liceu, cred.

          Acum vorbind de aceste două nuvele pot să spun că mă bucur că le-am citit, dar că probabil că nu le-am simțit la fel că alți cititori. Pe mine acțiunea din nuvela Domnișoara Christina nu m-a impresionat pană în așa punct încât să mă înspăimânte. Citind această scriere ce am simțit a fost revoltă. Revoltă către vraja aruncată asupra pictorului Egor Pascapievici. Idila dintre el și Sanda este ucisă din fașă, dragostea lui pentru fată nu apucă să se manifeste căci este sedus de această boiereasă moartă.

         Cum e posibil asta? Ei bine probabil că în opera lui Eliade nu  este ceva ieșit din comun să întâlnești astfel de personaje. Misticismul este la el acasă dacă deschizi o carte scrisă de el.

         „Șarpele” m-a înfiorat  ceva mai mult decât „Domnișoara Christina” poate și pentru că nu-mi plac și chiar mi-e temă de acel târâtor dezgustător. Dar și pentru că de la un punct încolo a părut mai greu de înțeles. Și în această nuvelă o eventuală relație omenească, este dată la o parte pentru una ce nu pare a fi umană.

         O legătură între Dorina și  căpitanul Manolache era dorită de către membrii familiei fetei. Andronache, un om care nu pare a fi un om face lucruri nepământești, vrăji știute de el, cheamă un șarpe ca apoi să-l gonească, îi pune să alerge prin pădure în noapte, iar Dorina rămâne că vrăjită și îl urmărește cu barca pe lac până-l găsește.

      Părerea mea este că este greu de pătruns adevărul înțeles al celor scrise de Eliade, dar ce pot să spun este că el a surprins în cele scrise esența neamului românesc de veacuri încrezător în supranatural.