Categorie: Fără categorie

   Am terminat acum două săptămâni cartea Adrianei Bittel, Cum încărunțește o blondă. Am tot amânat să scriu despre ea și chiar între timp am terminat și cartea Grădina secretă. Dar chiar nu pot trece mai departe până nu scriu despre cărțile citite.  Mi se pare esențial să așez aici câteva idei și gânduri.

   Adunate în volumul pe care eu l-am luat cu împrumut, povestirile sunt minunate, de sine stătătoare,  în fiecare se găsește o lume întreagă. Un univers în care elementul feminin joacă un rol important. Femeia, fata, fetița, e sufletul poveștii. Chiar și acolo unde pare că cei patru bărbați funcționari într-o bancă par să fie personaje personale, ei sunt subjugați de spiritul feminin Iulia.

   Femeia căsătorită care avea grija zilei de mâine, cu traiul dificil al vremurilor apuse. Cozile la lapte și  penuria de alimente disponibile la alimentară. Necesitatea de a-I împăca pe ceilalți mereu, de a fi mereu la dispoziția celorlalți, a tatălui bătrân, a soțului,  a copilului.  Când să mai aibă biata timp și pentru ea. Așa ceva nu există. 

   Doar dacă e bolnavă, internată în spital pentru o operație,  abia atunci femeia are răgazul de a se odihni.

    În fiecare poveste autoarea a pus ceva din ființa ei. S-a dăruit pe sine.

    Sunt în total 33 de povestiri, fiecare unică în felul său, unele mai bizare ca altele. Pe toate le-am citit cu placere. Deși nu pot înțelege titlul de femeia blondă, ci de partea feminină oricum ar fi ea, blondă sau brunetă, tânără sau bătrână,  adult sau copil.

    Fiecare povestire reflectă o altă perspectivă, o altă fațetă a Universului sexului considerat frumos, dar totodată slab. Povestirile sunt unite prin stilul de scriitură. Un stil minunat, care m-a prins. O scriitoare care scrie rar, dar bine, după cum spune Ioana Pârvulescu.

   

       

         A doua carte a lunii mai m-a fermecat de fiecare dată când am întrat în bibliotecă și știu că e un roman pentru copii, dar tare mult am dorit să o citesc. Chiar bibliotecara m-a întrebat dacă o iau pentru fiica mea, și eu am aprobat căci nu am știut ce altceva să-i zic. I s-ar fi părut, poate, ciudat ca eu să împrumut o carte destinată copiilor.

        Dar ce mai a fost aproape așa cum mă așteptam.  Sincer în parte știam ceva, dar foarte vag despre romanul acesta.

      Grădina secretă, de Frances Hodgson Burnett, e o carte de care m-am bucurat ca un copil. O carte fermecătoare, plină de magie, în  care regăsim copii care descoperă grădina secretă  cu magia ei cu tot. 

     Micuța Mary Lennox era la sosirea ei la Misselthwaite la fel de antipatică, de palidă și de slăbuță ca verișorul ei Colin. Aceasta a prins prins culoare în obraji și poftă de mâncare datorită aerului bun de la Misselthwaite.  Grădinile o fermecau, dar ea a făcut un scop din a găsi poarta secretă care ducea la grădina pe care unchiul ei o părăsise acum 10 ani. Dar iată că Mary descoperă, nu doar unul, ci două secrete.

    Unchiul ei are un copil,  un băiat antipatic,  răsfățat și bolnav. Colin, fiul stăpânului de la Misselthwaite Manor, era un băiat de 10 ani nemaipomenit de încăpățânat.  Mary Lennox nu se sperie de el sau de crizele lui de nervi. Acești doi copii se împrietenesc, realizând că ei sunt verișori, își petrec mult timp împreună.

    Împărtășesc o mare taină, grădina secretă e locul lor de joacă și de muncă totodată. Grădina renaște. Viața își reia cursul. Multe lucruri bune se petrec. Întrebarea este oare magia unde este? În gradină, în florile de primăvară, în petalele trandafirilor, în firul de iarbă, etc.? Ori se află în ei.

    Am fost uimită să găsesc aici în această carte pentru copii câteva pagini despre puterea încrederii în sine, a autosugestiei, legea atracției cum i se mai spune în „dezvoltarea personala”. Magia care zace în noi se pare. Magia care a făcut ca grădina să prindă viață, Colin să poată merge și să fie sănătos,  iar tatăl lui să revină acasă.

    „Cartea oglinzilor” spune o  istorisire destul de încâlcită din care pe măsură ce înaintezi cu lectura nu prea ști ce e adevărat și ce nu. 

   După cum am observat „Cartea oglinzilor” este formată din trei părți. Prima parte este un reprezintă un fragment dintr-un roman pe care Richard Flynn i l-a trimis editorului literar Peter Krantz. Personaje principale sunt el însuși, Laura Baines, studentă la psihologie și colocatară cu el timp de 2 luni și profesorul Joseph Wieder. 

   Totul a început într-o după-amiază de octombrie când în imobilul în care locuia Flynn s-a mutat o fată „înaltă și zveltă, cu părul blond despărțit de o cărare pe mijloc”. Laura Baines s-a prezentat ca fiind studentă la psihologie. El, Richard student la Secția engleză fiind, clădirile în care învățau erau aproape una de cealaltă. Astfel au început să petreacă mult timp împreună.

   Acum după ce am terminat de citit cartea îmi dau seama că Laura i-a turnat tot felul de povești despre un agresator, despre un fost iubit, despre una, despre alta, dar cât din toate acestea este real și cât nu? Bietul Richard Flynn s-a îndrăgostit de ea și apoi a căzut în capcana ei. El spune în scrisoarea de intenție către Peter că în urmă cu trei luni a află un amănunt care l-a făcut să-și reamintească de toate cele petrecute în anul 1987, în cele două luni când totul s-a întâmplat. Astfel s-au decis să-și scrie romanul.

     Doar că sfârșind de citit fragmentul despre care vorbim, Peter dorește să primească și restul, în schimb aflăm împreună cu el că Richard Flynn a murit. Iar manuscrisul este de negăsit.

    Astfel se încheie prima parte a romanului. În continuare John Keller, reporte și vechi prieten al lui Peter Krantz încearcă să de-a de urma manuscrisului sau măcar să deslușească misterele celor petrecute în toamna anului 1987. Dar pe măsură ce John Keller avansează cu investigația lucrurile se complică în loc să se simplifice.

   Am fost convinsă om pe tot parcursul lecturii romanului că moartea profesorului Wieder are legătură cu manuscrisul la care acesta lucra.

    Însă finalizând de lecturat am ajuns la concluzia că toate astea nu sunt altceva decât oglinzi. Adevărul e că noi nu vedem niciodată adevărul decât prin prisma propriei oglinzi.

  „Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi.”

   Fiecare personaj are propria lui versiune care cumva o contrazice pe cea a celuilalt și cu toate astea există undeva un sâmbure de adevăr. Fiecare personaj narator, care la rândul său ne-a adus cu un pas mai aproape de adevăr, de deslușirea celor petrecute, a adus contribuția sa la investigarea acestui caz încâlcit.

   Romanul s-a încheiat fără ca noi să știm cu adevărat ce o fi scris Richard Flynn romanul său.

   În final polițistul pensionat Roy Freeman a aflat ceea ce se petrecuse de fapt în aceea noapte când a fost ucis profesorul Joseph Wieder. O înșiruire de evenimente fără nicio legătură între ele a condus la această situație greu de înțeles.