Am citit această carte la începutul lunii august. E incredibil cât de repede am citit-o. Îmi amintesc că am început-o dimineața și undeva în jurul orei unu de după-amiază am terminat-o. A fost scurtă într-adevăr, dar foarte emoționată.
Încă din primele pagini am înțeles. Oscar, dincolo de scurta și ieșita din comun introducere, este un băiețel care suferă foarte mult.
Oscar este un băiețel bolnav de cancer. Kimioterapia a dat greș, operația de transplant de măduvă deasemenea. Probabil că el nu ar fi trebuit să afle asta, dar din întâmplare se află la ușa cabinetului atunci când doctorul le dă vestea aceasta groaznică părinților.
Doctorul și toți ceilalți din spital se poartă altfel ca înainte cu el. Părinții lui se poartă ca și cum totul ar fi normal, ceea ce îl dezamăgește pe copil.
Singura cu care copilul bolnav se înțelege este Tanti Roz, numită așa de către Oscar datorită culorii hainelor ei. Rolul acesteia era acela de a înveseli copiii bolnavi din spital.
Aceasta a legat o relație specială cu acest băiat, pe nedrept încercat de soartă. Tanti Roz este cea care i-a povestit despre Dumnezeu și l-a învățat să scrie scrisori către Doamne Doamne.
Oscar era un copilaș a cărui inteligență și ale cărui gânduri și întrebări te lasă fără cuvinte. Cea mai importantă întrebare dintre toate este „de ce Dumnezeu …. lasă să se întâmple așa ceva” unor copii. Este o întrebare foarte bună zic eu. Tanti Roz îi dă la momentul acela un răspuns care pe mine sincer nu m-a mulțumit. Pentru că oricât ar fi nu e drept ca bieți copii să trăiască așa ceva.
Dacă o citești cu sufletul deschis această carte este o lecție, o lecție dureroasă.
Am găsit această carte, ca de obicei pe un raft al bibliotecii pe care o frecventez. Am ales-o după ce am privit-o în câteva vizite cu oarecare timiditate, conștientă de importanța ei. Multe cărți s-au scris, multe filme s-au făcut pe această temă. Împărăteasa Austriei rămâne o personalitate istorică care impresionează și azi. Cartea aceasta pare totuși să aducă unele completări, tratează subiectul în toată complexitatea lui istorică. Abundă de detalii politice, etc. pentru a se i se stabili cu succes contextul istoric, social, politic. În unele pagini m-am pierdut încercând să înțeleg problemele cu care se confrunta Franz Joseph.
Mai ușor de înțeles mi-au fost sentimentele lui Sissi, ajunsă împărăteasă fără voie, al cărui spirit îi era liber că păsările cerului. Astfel încorsetarea impusă de constrângerile de la Viena îi frâng aripile.
Fiică a ducelui Max de Bavaria, șeful ramurii inferioare a casei de Wittelsbach și a soției sale Ludovica, aceasta îi seamănă mai mult tatălui prin firea visătoare și boemă. Casa lor de la Possenhofen de pe malul lacului Starnberg a fost și va rămâne universul copilăriei. Dacă Elisabeta este fica visătoare a familiei, Elena este cea cuminte, cu o purtare aleasă, cuviincioasă, ea este aceea care ar fi trebuit să fie aleasă soție a lui Franz Joseph. Iar ca noră i-ar fi fost mult mai pe plac, mătușii ei, arhiducesa Sofia și mamă a împăratului. Dar soarta a făcut ca la acea întâlnire să fie prezentă și Sissi, micuța verișoară de care el a prins drag imediat. O dragoste pe care i-o va purta toată viața. Cât despre sentimentele ei….
„Numai dacă nu ar fi împărat…”, Sissi presimțea de pe atunci dificultatea sarcinii sale. Cu siguranță că sora sa Elena s-ar fi potrivit mai bine rolului, dar nu așa a ales împăratul.
Dragostea lui Franz Joseph față de soția este reală și va dăinui peste ani, uimitor este modul în care își semnează scrisorile către aceasta „micul tău bărbățel”. Nu are cum să nu-ți inspire duioșie această iubire sinceră. El se simte singur… ori de câte ori Sissi alege să se îndepărteze de Viena lucru pe care îl face des.
Spiritul ei liber este încorsetat de rigorile de la curte. Nu se simte deloc în largul ei la Viena. La aceasta se adaugă piedicile constante puse de soacra ei.
Capitolul al doilea al cărții s-a sfârșit într-un mod trist, tragic, nefericit. Personal moartea micuței Sofia a fost ceva ce m-a lovit puternic. În momentul în care Sissi reușise să-și câștige o oarecare autonomie față de soacra sa în legătură cu creșterea copiilor a venit această tragedie care a făcut-o să piardă iarăși teren în fața arhiducesei Sofia. Și nu numai asta, în momentul acela o parte din ea se frânge. Cred că o parte din Sissi cea zburdalnică a murit cu ea acolo.
În timpurile acelea medicina nu era prea avansată drept dovadă stă felul în care în care medicul Curții a încercat să-i vindece brațul Elisabetei. Și anume cu două monede de argint legate strâns. Nu e de mirare că nu și-au dat seama că suferința Elisabetei nu era de natură fizică ci mai degrabă psihică. Toate constrângerile pe care trebuie să și le asume îi periclitează sănatatea.
Prin această carte pătrundem în universul unei împărătese, unei doamne, unei femei. O frumusețe cum rar se mai întâlnesc, iubită și adorată. Ar vrea să treacă neobservată în toate călătoriile ei, dar este pretutindeni primită cu onoruri. Atunci când totuși reușește să scape de aceste ceremonii și să se confunde cu mulțimea este liniștită. Sissi iubește mai ales locurile unde poate simți liberă de constrângerile sociale. „Marele avantaj al Irlandei este că aici nu-i se găsesc altețe regale” a spus Elisabeta in sejurul ei în Irlanda. Acesta a fost unul din locurile unde s-au simțit „liberă și în largul ei”.
Tocmai am terminat de citit „Principesă și Monahie Domnița Ileana- Maica Alexandra”. Urmează să încep „Sissi Împărăteasa Austriei”.
În ultima vreme sunt foarte mult atrasă de cărți care se inspiră din fapte reale, cum a fost și „Fetița din trenul orfanilor”, sau din istorie cum e cazul acestora două. Citind mi se deschide apetitul de afla lucruri mai mult decât ar aș fi aflat vreodată dintr-un manual de istorie. Îmi amintesc că nu eram prea receptivă când eram elevă la lecții și nu îmi intra nimic în cap. Dar când am terminat cartea în care este descrisă viața principesei Ileana am realizat că privită dintr-o altă perspectivă istoria mă fascinează, îmi place.
Despre această carte pe care doar ce am terminat-o aș vrea să vorbesc azi. Trebuie să recunosc că nu auzisem pană acum de această principesă română. După cum am menționat deja, stau cam slab la capitolul istorie. Auzisem vag, sau poate am văzut un titlu într-un ziar sau revistă despre castelul Bran că ar fi intrat în posesia unor cetățeni ce după nume nu par a fi români, dar nu am avut ocazia atunci să aprofundez, să descopăr mai multe despre acest subiect.
Dar iată că am găsit viața întreagă a acestei sacrificate prințese a României între filele cărții scrise de autoarea americană Bec. Cooke. De la naștere sa în anul 1909 când i-a fost anunțată venirea pe lume prin 21 de salve de tun pe data de 5 ianuarie. Iubită de mamă și foarte apropiată atunci când era micuță de fratele mai mare, Carol (al II-lea), viitorul rege al României, prințesa crește liniștită în sânul familiei regale. Dar liniștea nu durează prea mult, în 1914 se declanșează Primul Război Mondial, iar în acelaș an moare Regele Carol I. Principele Ferdinand preia tronul, Romania intră în război doi ani mai târziu, de partea Angliei. Astfel după ce nemții bombardează Bucureștiul, familia regală se va refugia la Iași.
În decursul vieții ei a trecut prin multe încercări. M-a pus pe gânduri foarte tare faptul că nu a fost protejată emoțional de apariția războiului. În ziua de azi noi încercăm să îi ferim pe copii de toate relele, nu știu dacă facem rău sau facem bine. Dar totuși, vederea diferitelor situații dramatice din timpul acela a afectat-o având groaznice coșmaruri. Iar alimentația precară din anii copilăriei, în timpul Primului Război Mondial i-au creat o anemie ce i-a dat probleme tot restul vieții. Ceea ce dovedește că în țara noastră nici măcar regalitatea nu a fost scutită de greutățile acelor ani.
Mă întrebam în timp ce parcurgeam paginile acestei cărți oare mai există sau a existat altă familie regală astfel, o regină așa apropiată de popor? Mereu prezentă între soldații răniți, mereu la datorie. A dorit ca și copiii lor să învețe aceasta.
Regina Maria era de asemenea și foarte apropiată de Dumnezeu, mergea mereu la slujbă, și cu dânsa o luă și pe micuța Ileana. Astfel a sădit în inima principesei credința în cel de sus, și iubirea de aproapele nostru. Ceea ce a făcut mama sa, a continuat apoi fiica. Domnița Ileana și-a dedicat viața ajutorării celorlalți, chiar cu prețul vieții sale. Este descrisă că fiind o persoană bună, blândă, iubitoare, plină de tact și diplomație. A câștigat prieteni pretutindeni datorită firii ei de a fi.
Aș reciti oricând această carte. Mi-a plăcut foarte mult. Plină de informații interesante precum cea despre actualul palat Cotroceni, așezat pe locul unei vechi mănăstiri, a fost decorat după gustul și alegerea Reginei Maria. Acesteia nu i-au plăcut încăperile palatului regal din centrul orașului. Culmea este că palatul Cotroceni este menționat ca fiind situat la marginea Bucureștiului. Aș fi curioasă de cum arăta atunci harta capitalei, căci clar acum în zilele noastre acesta se află situat chiar în inima urbei.
Între paginile acestei cărți sunt menționate personalități ale epocii precum George Enescu sau Mărioara Ventura, oameni politici sau ai armatei.
Izgonită de două ori din țara pe care o iubea, îndepărtată de poporul pe care îl considera al ei a suferit îngrozitor. Totuși, nu s-a îndepărtat niciodată de credință. Drept dovadă stă faptul că mai târziu a ctitorit o mănăstire în Statele Unite ale Americii, acolo unde la vremea aceea asemenea locașuri de cult de rit ortodox nu existau.
După ani și ani de zile, în 1990 Dumnezeu i-a îndeplinit o ultimă dorință. Aceea de a se reîntoarce acasă. Fericirea de a calca din nou pe pământ românesc a fost posibilă după ce regimul comunist a căzut. În sfârșit poporul român s-a eliberat de asuprire și teroare.
Acestea au fost doar câteva gânduri firave asupra unei cărți ce mi-a plăcut. Cartea spune foarte bine povestea unei prințese care deși își are rădăcinile în alte țări a devenit o Principesă a României și a românilor atât prin naștere cât și prin creștere. Și-a iubit poporul până în ultima clipă de viață, gândul la oamenii de aici nu a părăsit-o niciodată. O carte între ale cărei pagini v-om regăsi experiența de viață a acesteia prin diferitele perioade în care Domnița, devenită la bătrânețe Maica Alexandra a trăit.
Căci să fim serioși, uneori o carte este doar o carte, cuvinte lângă alte cuvinte fără niciun înțeles ascuns. Nu întotdeauna înșiruirea de cuvinte oricât ar fi ele de alese îmi spune ceva. Dar aici sunt transmițătorii unor emoții, unor trăiri. Și asta este ceea ce cu toții căutăm la o carte, nu-i așa?
Ultima dată când am mers la bibliotecă am ales două cărți din raftul din față: „Fetița din trenul orfanilor” de Christina Baker Kline și „La poli opuși” de Bianca E.
Aceste două cărți mi s-au părut atât de diferite! Prima carte după primul capitol deja îi prinsesem gustul, iar apoi cu cât înaintam cu lectura îmi puneam întrebări încercând să intuiesc anumite legături, anumite conexiuni. „Fetița din trenul orfanilor” mi-a plăcut atât de mult, mi-a plăcut foarte mult stilul scriiturii, felul în care este scrisă. Căci să fim serioși, uneori o carte este doar o carte, cuvinte lângă alte cuvinte fără niciun înțeles ascuns. Nu întotdeauna înșiruirea de cuvinte oricât ar fi ele de alese îmi spune ceva. Dar aici sunt transmițătorii unor emoții, unor trăiri. Și asta este ceea ce cu toții căutăm la o carte, nu-i așa?
Cât despre cealaltă carte, „La poli opuși” scrisă de Bianca E., pot să spun că am încercat să o citesc, dar mai departe de 50 de pagini nu am reușit să trec. Nu e pentru mine. Nu îmi spune nimic. Am să o duc cât mai curând înapoi la bibliotecă. Dar până atunci să mai scriu aici câteva gânduri despre cartea care chiar mi-a plăcut.
Trebuie să vă spun că mi-a plăcut așa de mult încât am terminat-o în mai puțin de o săptămână, cred că nici cinci zile nu au fost.
Îmi plac tare mult cărțile care au la bază frânturi de istorie. Acțiunea este prezentată alternând între anul 1929 și momente din prezent.
În anul 1929 Niamh, o fetiță irlandeză traversează atlanticul împreună cu familia ei. A lăsat în urmă o viață plină de foamete și de greutăți în speranța că vor găsi în America un trai mai bun. Dar nu a fost așa. Condițiile de viață erau unele mizere. Un incendiu a făcut apoi ca ea să rămână orfană. Așa a ajuns să călătorească cu trenul împreună cu alți copii care nu mai aveau părinți înspre orașele din mijlocul continentului. Cei de la asociația pentru ajutorarea copiilor orfani le-au spus că vor ajunge într-o familie, dar nu le promitea nimeni că vor fi îngrijiți ca unul de al casei. Nimeni nu verifica ce se întâmplă cu acești copii. Deasemenea dacă „părinții adoptivi” se răzgândeau puteau să-l aducă înapoi pe copil fără nici o problemă.
De-a lungul paginilor vom afla toate prin câte a trecut Niamh, care mai apoi a fost denumită Dorothy, care a schimbat casa în care fusese luată că să muncească ca croitoreasă pe una plină de păduchi de la țară. A plecat dintr-un loc în altul cu doar câteva lucrușoare în valiză precum broasca țestoasă își duce casa în spinare.
În prezent, Molly Ayer este o adolescentă care are necazuri pentru că a încercat să fure o carte de la bibliotecă și trebuie să presteze 20 de ore în folosul comunității, muncă voluntară. Iat-o deci în podul casei unei bătrâne bogate încercând să facă curățenie. Spun încercând, pentru că acele cutii înghesuite acolo sunt pline de amintiri la care bătrâna nu vrea să renunțe.
Conexiunea dintre cele două se produce atunci când având nevoie să facă un proiect pentru școală fata începe să-i pună întrebări despre viața ei. Astfel află că ele două sunt mai asemănătoare decât ar crede cei din jur. Bătrâna doamnă Victoria o vede ape Molly așa cum nu o vede nimeni. Nu ca pe o adolescentă ce caută necazuri ci că pe o tânără care s-a închis în ea ca o țestoasă în carapacea ei. Iar noi aflăm treptat ceea ce am intuit deja că Niamh este de fapt…..
Ei bine totul este bine când se termină cu bine, nu-i așa? Pentru Niamh așa a fost. În realitate nu toți copiii care au călătorit cu aceste trenuri ale orfanilor au avut un final fericit.
Iată aici câteva linkuri pe care le-am descoperit încercând să aflu mai multe despre acest subiect.
Se pare că astfel de trenuri cate conduceau orfani au existat și la noi în țară căutând informații despre trenurile de orfani am dat peste acest articol.
Am citit acest roman „superb de bizar”, cum însăși autoarea îl definește, în mai puțin de o săptămână. Atât de mult mi-a plăcut încât nu am reușit să fac altceva decât să citesc din el când poate că aș mai fi avut și altceva de făcut.
Acum sunt hotărâtă ca precum îmi este obiceiul să aștern aici câteva gânduri legate de ultima lectură savurată în tihnă în orele dupamiezilor plăcute de primăvară.
Această carte spune povestea dispariției unei tinere fete de doar 15 ani. Ellie Mack se apropia de un examen important când a dispărut fără urmă.
În paginile cărții urmărim un șir de evenimente întâmplate atunci și acum și încercăm să înțelegem cum anume se leagă profesoara care o medita la matematică cu puțin timp înainte de nefericitul eveniment, iubitul acesteia și fiica acestuia care în mod straniu seamănă cu fata care nu s-a mai întors nicicând acasă.
Laurel Mack este mama disperată care timp de 10 ani nu a mai vrut să știe nimic, i-a îndepărtat pe toți chiar fără să vrea. Soțul și ceilalți doi copii ai ei și-au continuat viețile, numai ea pare să fi rămas în loc așteptând în fiecare zi, ca frumoasa ei fată să revină acasă.
Într-o zi în care adevărul că fiica ei nu se va întoarce niciodată în caldele-i brațe i s-a arătat, Laurel a simțit trista resemnare că viața continuă chiar și așa. Atunci i-a apărut în cale Floyd Dunn, un bărbat a cărui mod de a se îmbrăca și pieptăna îi aduceau aminte de, acum fostul soț, Paul. În mod straniu chiar și ochelarii cu ramă de baga se asemănau cu cei pe care îi purta acesta.
Floyd are și el două fiice. Dar în mod straniu una dintre ele, cea mai mică o va tulbura pe Laurel prin asemănări uluitoare cu fiica ei dispărută în urmă cu 10 ani. Poppy are 9 ani și Laurel remarcă anumite similitudini fizice, dar și de comportament dintre aceasta și fiica ei pierdută. Ceva îmi spunea în timp ce citeam că aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, nici cea dintre Poppy și Ellie și nici cea dintre Floyd și Paul.
Există tot felul de indicii care arată că Floyd nu este de fapt ceea ce pare. Iar legătura lui Noelle Donnelly duce cu gândul la ceva înfiorător. Dar adevărul intervine spre final.
O carte cu adevărat „bizară” pe care am citit-o pe nerăsuflate. Multe învățăminte putem trage din aceasta. Cum să nu avem încredere în nimeni. Cum să ne încurajăm copiii să ne spună întotdeauna ce simt și ce gândesc.
Mintea mea de mamă a tras niște concluzii legate întâmplările din carte, dar care au legătură cu viața de zi cu zi totuși. Dar vă las pe voi să trageți propriile concluzii.
dinsufletulmeu 