Categorie: Fără categorie

Adevărul este că de mititică mi-a plăcut să citesc foarte mult. Îmi amintesc că atunci când eram în clasele primare traversam șoseaua principală de care ne despărțea o ulicioară și intram în Primarie unde se afla biblioteca satului pentru a împrumuta cărți.

Lectura mi-a plăcut mereu, cu toate că dispun de o memorie foarte proastă și pot spune că îmi amintesc doar unele din cărțile citite de mine. Totuși nu am uitat niciodată că cele două cărți: Poveste fără sfârșit de Michael Ende și Singur pe lume, al cărui autor nu mi-l mai amintesc au fost cele mai prețuite cadouri de la moșu’. E adevărat că nici prea multe cadouri nu am primit căci nu ne dădeau banii afară din casă și poate asta sau plăcerea mea de a citi m-a făcut să le prețuiesc și să mi le amintesc. Și îmi mai amintesc că le-am citit pe amândouă cu sufletul la gură și chiar pentru una din ele cred că am lipsit de la școală numai ca să o termin.

Și cu toate că întotdeauna mi-a plăcut să citesc, în ultimii ani din diverse motive am cam rărit acest obicei. Anul trecut am descoperit, trăiască internetul, că pot descărca pdf gratis cărți așa că am reluat obiceiul foarte plăcut pentru mine de a citi. Mă gândeam că nu am citit foarte mult anul trecut însă anul acesta îmi doresc să pot citi mai mult. Nu știu câte cărți voi reuși totuși să termin, dar vă pot spune ce am citit până acum de la începutul anului.

O viață nouă în 7 zile, Dr. Paul Mckenna. Lectură motivațională asupra căreia cred că va trebui să mai revin încă odată căci la momentul lecturii nu am reușit să îmi răspund întrebărilor din carte. Dar care sunt în opinia mea necesare pentru a afla mai multe despre cine ești cu adevărat și de acolo să vezi cine sau ce îți dorești să devii. Eu în acest moment nu sunt deloc mulțumită de ceea ce sunt. Ci chiar simt că viața e tristă și fără sens uneori.

Alice în țara minunilor,

Sinceră să fiu de când sunt copiii mai măricei avem tot mereu în casă cărți de povești frumos colorate ceea ce pentru cei mici sunt o încântare, dar pe mine mă intriga tot mereu faptul că aceste povești sunt foarte scurte. Și m-a lovit curiozitatea să citesc în întregime aceste povești. Dintre toate Mica sirenă mi s-a părut că are un final foarte trist. Unele le-am găsit pe internet pe situri cu povești. Cât despre povestea cu Alice este de fapt un roman de aproximativ 130 de pagini. Am citit-o pe la începutul anului și pot să spun că mi-a plăcut chiar dacă a-ți zice că e mai pentru copii.

Un duce doar pentru mine, Kelly Bowen

Acțiunea se petrece la un an după bătălia de Waterloo după cum reiese din vorbele personajulli principal, Jamie Montecrief. De la început te prinde și te ține în suspans datorită secretelor ascunse de personajele principale și datorită sentimentelelor ce se înfiripează pe parcurs între acestia. Pe mine sincer m-au amuzat fragmentele în care contesa acea excentrică se afișa cu puii. Și nici nu ai cum să nu râzi când în mijlocul unui bal unde era adunată toată lumea bună a Londrei ea aruncă puiul în capul unui gentelman ca apoi să simuleze un leșin cât se poate de teatral. 🙂 🙂

Parenting necondiționat, Alfie Kohn.

Ce semnifică de fapt parentingul necondiționat? Ei bine înseamnă un schimb de perspesctivă pentru majoritatea dintre noi. Înseamnă să privim lucrurile prin ochii celor mici și să încercăm să îi înțelegem. Ce m-a întristat însă cel mai mult din această carte a fost ideea conform căreia nu suntem de fapt o nație iubitoare de copii. Desigur autorul fiind american probabil se referea la concetățenii săi, dar … Dar cu siguranță această idee se potrivește inclusiv românilor. Ce este cel mai trist este că are mai mult ca sigur dreptate. 😦 😦 Și aceasta se numără printre acele cărți pe care le-aș reciti pentru că simt că mai am multe de învățat. Pentru că simt că nu sunt ceea mai bună mamă ce pot fi.

Misterul de la Kirkland Revels, VICTORIA HOLT

Trebuie să recunosc că mă atrag mult romanele care de la bun început te prind și te țin în suspans. Ei bine și acesta este asemenea. De la atmosfera mohorâtă de la Glen House până la misterele ascunse în spatele ruinelor mănăstirii Kirkland și a monumentalei locuințe a familiei lui Gabriel, totul te ține cu sufletul la gură cu teama ca nu cumva Catherine, soția acestuia, să pățească ceva.

Cam asta am citit la început de an și nici nu-mi vine să cred ce a trecut timpul. Suntem deja în prima lună a primăverii. Luna lui mărțișor și a ghioceilor, luna veseliei și a bucuriei când ne trezim la viață din amorțeala iernii.

Hei măi oameni buni acum să vă întreb și eu pe voi mai citiți?

„te iubesc” ;

iubire;

am nevoie de iubire;

am nevoie să fiu apreciată și iubită.

Să nu mă simt vinovată de nimic și să fiu fericită pentru ce am.

Și tocmai asta-i problema, iubirea….

Nu-i, nu-i de niciunde, de unde s-o găsesc?

Viața perfectă, ce-mi doresc, ce pot să-mi doresc eu?

-o casă minunată

-Liniște, pace și fericire.

-Iubită și apreciată

-Un loc unde să îmi permit să fiu leneșă atunci când am chef fără să am teama de a fi judecată.

-Un loc în care să pot face lucrurile așa cum vreau eu fără să am teama de a fi criticată.

-un loc în care să fiu iubită, apreciată, liniștită, și unde să nu fiu judecată și criticată.

Iubire? Dar iubirea vine mai întâi din interior….

Din interior, din interiorul meu…. din interiorul meu…

???

Off, …… off, ……..

😦 😦 😦

Mi-am dorit mereu să am un blog, un spațiu al meu unde să scriu ce îmi trece prin cap.

Am fost intotdeauna impesionată de frumusețea naturii și de simplitatea peisajului rural. Pădurea cu copacii ei impunatori, cu ramurile foșnind sub suflul puternic al vântului, cu pasărelele care îți cântă vesele triluri în timpul verii sau primăverii …

Îmi amintesc cum astă toamnă îmi desfătam ochii cu frumoasele ei culori, o pictură vie îmi părea a fi și nu una falsă cuprinsă în rama unui tablou ci una reală, naturală și fermecătoare.

Acum de ceva timp a venit și iarna și frunzele cele frumos colorate ale copacilor ne-au părăsit și au lăsat unor crengi golașe ale copacilor. Au venit zilele friguroase cu vânt și cu ploaie și cu nori pe cerul negru de supărare.

Dar mie natura tot frumoasă îmi pare. Și au venit și primele zile cu zăpadă. Copacii sau îmbrăcat în haină albă frumoasă, pufoasă și rece. Strălucitau în greaua lor haină de nea și din când câte unul își mai scutura brațele lăsând să cadă zăpada pe jos. Obrajii roșii și veselia îți spuneau ce pot să-ți explic și eu. A venit iarna, se apropie Crăciunul, și chiar dacă zăpada s-a topit eu tot iubesc natura și veselia și frumusețea peisajelor de țară.

Vă pup și vă doresc o viață și un Crăciun de poveste!

Ai putea vreodată să te oprești din a gândi? Să spui stop doar pentru o clipă și să-ți eliberezi mintea de toate gândurile? Te-ai gândit vreodată că mintea ta te controlează? Sau crezi că tu îți controlezi mintea? Opreștete o clipă și observăți gândurile, nu le judeca doar observăle.
„Dumnezeul meu sau al nostru este singurul adevărat, iar Dumnezeul tău este fals” este o frază contestată în cartea ce o citesc acum. Sinceră să fiu în opinia mea și din câte am reușit să înțeleg în ce am citit până acum în cele câteva cărți de dezvoltare personală ce mi-au trecut pe sub ochi, de fapt Dumnezeu este unul singur pentru toți doar că fiecare avem un mod divers de al numi, de al vedea, de al percepe. Nu există un Dumnezeu fals și unul adevărat, cum nu prin diferitele rugăciuni, incantații sau ritualuri se îndeplinesc minuni ci prin faptul că un om crede în ele. Deci prin credința profundă și de nezdruncinat a oricui de orice religie.
De obicei ne rugăm și vorbim cu Dumnezeu în gândul nostru percepândul ca pe ceva extern, o putere extraordinară care se află deasupra noastră, undeva în ceruri, sau asemenea. În unele cărți am citit despre metode de meditație unde se spunea ceva gen ca să încercăm să luăm legătura cu eul nostru lăuntric. Aici în „Puterea prezentului” de Eckhart Tolle se vorbește despre cum Dumnezeu nu este în afara noastră ci mai degrabă înăuntru nostru și cum noi suntem una cu Ființa, ceea ce este doar un alt mod al autorului de al numi pe Dumnezeu.
„Într-o zi când se va întâmpla cutare sau cutare lucru mă voi simți împăcat sau fericit” ne spunem noi în gând mereu. Trăim mai mereu prin prisma trecutului sau a viitorui uitând complet să ne bucurăm de momentul prezent.

Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să ne eliberăm de mintea noastră. De gânditorul din sinea noastră. De gândurile noastre. Ați fi surprinși să vedeți că în clipa în care îți observi gândurile acestea se opresc brusc.
Mă întreb de câte ori nu vi s-a întâmplat ca să vă chinuiți să căutați un obiect sau poate răspunsul la vreo întrebare și orișicât ați fi căutat și ați fi încercat răspunsul a venit doar atunci când ați încetat să îl căutați și nu vă mai gândiți la asta. Nu știu vouă dacă vi s-a întâmplat, dar mie da.
Oare chiar să fie așa, să fie adevărat, mintea noastră ne este uneori dușman mai degrabă decât prieten?