A trecut cam o săptămână de când am fost să văd acest film. Ca de obicei mi-a luat o perioadă până să mă hotărăsc să scriu despre el. Nu prea știu de ce, dar uneori când am ceva important de scris îmi vine tare greu să mă hotărăsc să fac asta. Simt că am o stare de … teamă că ceea ce voi face nu va fi bine. În cazul de față ar putea fi teama că nu-i voi face dreptate acestui film. E veșnica teamă că ceea ce fac eu nu e destul.
M-am hotărât totuși astăzi să încerc să îmi așez gândurile aici atât cât mai sunt ele. A trecut totuși o săptămână de când am fost la film.
Numai țin minte toate faptele din film. Dar stiu ce am simțit eu.
Nu e nevoie să transmit faptele… sunt convinsă că sunt nenumărate recenzii ale acestui film… nu mai e nevoie de încă o una care să conțină… fapte și detalii…
Dar gândurile mele cele mai profunde sunt numai ale mele. Nu le-a scris nimeni și nici n-o va face dacă n-o fac eu.
Cu fundalul muzical al lui Vivaldi în spate mi s-a înfățișat în fața ochilor o poveste unde protagoniste erau fetele de la Ospedale della Pietà, dintre care se deosebește Cecilia. M-au trecut fiori s-o ascult cântând. Muzica are un mod aparte de a transmite emoții.
Cuvintele maestrului Vivaldi către ea… „Tu nu cânți pentru aplauze” mi s-au întipărit în memorie.
Aș vrea să vorbesc despre câteva momente care au rămas cu mine.
Însemnarea unui bebeluș abandonat la poarta della Pieta cu fierul roșu. Mi s-a părut o barbaritate. Se pare că această metodă chiar a fost folosită pentru a ține în evidență copiii aflați în grija „statutului”. O cruzime, dacă mă întrebați pe mine.
Un alt moment care mi-a rămas în minte este baia. Și acolo ar fi două motive.
Unul care ar putea să pară relativ banal, dar care mie mi-a stârnit curiozitatea și am ținut să caut mai multe informații. Cămășuța aceea subțirică pe care o purtau fetele în timp ce se spălau se pare că era un lucru obisnuit. Și asta din mai multe motive. Unul era cel care ținea de modestie și decența impusă. Altul ținea de o credință ce nu a dispărut complet până în zilele noastre, întrucât cunosc personal pe cineva care gândește asemănător. Anume că apa caldă deschide porii predispunând astfel persoana la o îmbolnăvire. De ce am spus anterior că a supraviețuit această credință? Pentru că fraza „să nu ieși cu baia pe tine” care se traduce prin nu ieși din casă imediat după ce ai făcut baie pentru că ai porii deschiși și te îmbolnăvești am auzit-o în zilele noastre de nenumărate ori de la cineva. Asta așa ca un mic detaliu care mi-a rămas mie în minte și am vrut să-l cercetez, cum de altfel fac de obicei.
Însă cel mai important motiv este discuția fetelor despre ceea ce se întâmplă în noaptea nunții. Una dintre ele, mai experimentată le explică celorlalte.
Singurul mod de a ieși din ceea ce părea pentru ele o închisoare era să pășească într-alta. Cu pereți care păreau a fi mai strălucitori. Dar care în definitiv era tot o specie de prizonierat: căsătoria. La asta sperau toate, ca un bărbat bogat să le scape de acolo și le ia de soție. Dar pentru asta exista o cerință obligatorie. Puritatea lor. „Asta e singura noastră avuție” rezumă într-un mod trist, dar realist Cecilia.
În cele din urmă ea e liberă. Înțelege aceea „avuție” ca pe o povară.
Mi-am pus întrebarea la sfârșit. Bine, bine e liberă, dar unde merge? Ce poate face?
Ce poate face o fată ca ea, într-o asemenea lume?
Desigur, lumea aceea nu mai există acum. Sau așa se laudă unii… Deși femeile încă mai au dificultăți uneori.
E clar că avem o lume un pic mai bună și mai liberă… deși nu sută la sută. Se vede cu ochiul liber din toate știrile care apar că încă nu ne-am eliberat total de întuneric.
Am aflat că acest film ar fi fost inspirat de o carte. Interesantă descriere are cartea. Mă voi gândi foarte serios să o achiziționez. Dacă o și găsesc în română. Despre Stabat Mater de Tiziano Scarpa este vorba.
Ar mai fi fost multe gânduri, dar m-am decis să mă limitez la acestea. Căci uneori mai puțin este mai mult. Și mai bun.
