dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • „Îmblânzirea Charlottei” de Linda Lael Miller

    „Îmblânzirea Charlottei” de Linda Lael Miller

    „Căpitanul cu inima în derivă și Charlotte cea neîmblânzită”

      Această carte m-a făcut să trec prin mai multe emoții. M-a bucurat și m-a întristat alternativ această frumoasă poveste de dragoste.

          Am citit cu sufletul la gură, întrebându-mă mereu ce se va întâmpla în continuare. Un roman de dragoste savuros, plin de aventură….

    Mi-a rămas în minte imaginea sultanului și a haremului său: femei frumoase, captive într-o colivie aurită. Luxul și confortul de care se bucurau nu puteau înlocui libertatea.

      Nenumărate riscuri au pandit la tot pasul. Luptele pe mare, sau în castelul sultanului, boala adusă de șobolani, molima ucigătoare e o parte din pericolul de care Charlote a avut parte. Cât pe ce să fie atacată de un pirat, sau să fie violată și apoi ucisă de fratele lui Kalif, sultanul. Toate astea pentru că domnișoara Quade a vrut o aventură. Și a primit mai mult decât putea duce.

        Romanul este denumit „Îmblânzirea Charlottei”, dar eu speram în timp ce citeam ultimele 100 de pagini să avem parte de îmblânzirea lui Patric Trevaren.

          Iată tristețea din ochii unei soții, nu tocmai legitimă care iubește,  în timp ce acela pentru care și-ar da viața o reneagă, o gonește,  o îndepărtează. 

          Autoarea a făcut o treabă grozavă scriind această carte care emoționează și aduce un suflu dulce-amar. Asta în timp ce speri, aștepți, să se întâmple „minunea” și romanul să se termine cu  un happy-end care să te ungă pe suflet.

        Am terminat de citit cartea.

        A fost o desprindere de la viața de zi cu zi. Tocmai bună pentru că îți cucerește imaginația cu elemente ireale. E minunată după ce atâta vreme m-am gândit și  m-am stresat din cauza  problemelor sociale și politice. Mi-a distras atenția de la problemele de zi cu zi. O distragere bine venită.

         S-a terminat așa cum doream și cum mă așteptam.  Glorios de frumos! Happy-end!

        Charlotta și Patrick în sfârșit împreună pentru întotdeauna.  Patrick cel îmblânzit s-a întors la Charlotte a lui. Fericirea e de partea lor în final!

         Și eu sunt liniștită că am ajuns la finalul acestei minunate cărți de dragoste și aventuri.

          P.s.: săptămâna trecută am făcut câteva poze inspirate de minunăția de carte. Le-am postat și pe instagram. Acum iată-le și aici.

        

  • 1984• oglinda vremurilor tulburi

    1984• oglinda vremurilor tulburi

    Un roman care mi-a ridicat serioase semne de întrebare

       Ceea ce se întâmplă zilele astea la noi în țară îmi amintește de „Ministerul iubirii” din cartea „1984”.

         Am citit această carte recent și mi-a dat de gândit.  în care erau prezente patru ministere care se ocupau cu exact opusul a ceea ce reprezenta numele lor.

         „Ministerul Iubirii” se ocupa cu propagarea urii. „Ministerul Abundenței” se ocupa menținerea oamenilor cât mai săraci și flămânzi. „Ministerul Adevărului” se ocupa cu împrăștierea de minciuni pe care oamenii le luau drept adevăruri fără să se mai gândească. „Ministerul Păcii” se ocupa cu războiul.

          Gânditul era interzis oricum și de ce să gândești de capul tău când poți accepta „adevărurile” care ți se servesc pe tavă. Și să vrei să faci altceva ar fi oricum prea periculos cu „Poliția Gândirii” pe urmele oricui ar fi dat și cel mai mic semn de răzvrătire.

       Tot astfel un personaj bine cunoscut din peisajul nostru politic actual „vorbește” despre iubire, în timp ce în jurul lui nu face decâtsăalimeteze ura. E surprinzător cât de mult se aseamănă unele elemente din acest roman distopic al lui Orwell cu realitatea de azi.

       

       Societatea din 1984 ia în seamă omul doar ca parte dintr-un întreg: „Partidul”.  Omul nu contează ca individ. Omul nu contează!!

        În interiorul acestei organizări, atât cei de la vârf, cât și cei de jos, par conștienți de lumea în care trăiesc într-o oarecare măsură.  Și totuși mi se pare ireal, cum chiar ei însuși iau parte zilnic la ștergerea adevărului pe care apoi să îl și uite definitiv.  O muncă pe care fiecare cetățean trebuie să o ducă cu sine însuși, ca să nu cumva să comită ceea ce aceștia numesc „crimăgând”.

        Reguli absurde, ministere absurde! Un total control asupra vieții celorlalți, și mai mult asupra gândurilor! O societate distopică!

          Conducătorul iubit, adulat, adorat, este FRATELE CEL MARE a cărei imagine apare peste tot cu mesajul Fratele cel mare te vede. O prevestire stranie a vremurilor noastre în care datorită avansului tehnologic ne este cunoscută aproape fiecare mișcare.

         Winston Smith  este personajul principal, prin ochii lui vedem noi lumea ciudată  în care el trăiește.  Acesta realizează intr-o oarecare măsură că ceva nu este ok. Își pune întrebări.  Nu înțelege de ce se întâmplă toate lucrurile acelea. Ștergerea trecutului, rescrierea memoriei, totul pare greu de înțeles.

       Winston iși dorește libertate, dar nu o va avea niciodată.  Căci el este singur, împotriva tuturor.  „Sistemul” este prea puternic pentru ca cineva să-l învingă. 

        E dubios.

         O societate distopică împărțită în trei straturi, trei categorii de oameni.

          Am ales să cumpăr această carte pentru că am tot auzit de ea. Și pentru în această perioadă tulbure, a fost menționată adesea, ca termen de comparație,  ca o aducere aminte, ca un mod înspăimântător de a prefigura ceea ce ar putea veni.

         Ei bine, cu toate că a fost scrisă în 1948, eu consider că are într-adevăr anumite elemente asemănătoare cu prezentul. Ceea ce drept să vă spun mi se pare uluitor.

      

       

  • Zece respirații scurte de K. A. Tucker

    Zece respirații scurte de K. A. Tucker

        Un roman, presărat pe alocuri cu umor, spune povestea a două surori, Kacey și Livie, care au fugit de acasă pentru a scăpa de un unchi molestator și o mătușă care nu dădea doi bani pe sentimentele lor. Acestea au rămas orfane cu patru ani în urmă. În acel accident terific, a cărui unică supraviețuitoare a fost Kacey, și-au pierdut viața inclusiv cea mai bună prietenă și iubitul ei. Tânăra duce în interiorul ei o luptă pentru a ascunde cât mai bine suferința.  Niciodată nu vorbește despre asta, considerând că e mai potrivit să-si ascundă durerea ca să n-o mai simtă.

       În locul nou în care ele se mută plecând din casa rudelor vor întâlni persoane prietenoase, care le sunt de mare ajutor în momentele grele. Deși și-a impus să nu se atașeze de oameni aceștia își fac cumva loc în inima ei. Vecina blondă, pe nume Storm, îi face rost de muncă ca barmaniță la un local de striptis, iar acolo toți oamenii sunt ok. Deși unii clienți încearcă să obțină mai mult decât o băutură de la ea, aceasta pare să se descurce cu ei. Și chiar de n-ar fi așa, matahalele de paznici sunt mereu cu ochii în patru ca să intervină oricând e necesar.

       Anumite lucruri mi s-au părut nerealistice. Știi genul acela de sentiment pe care îl ai și atunci când urmărești un film când îți spui asta nu s-ar întâmpla în viața reală. Căci da nu cred că a lucra într-un astfel de local ar fi cât de puțin sigur/safe, pentru o tânără fată.

       Ce altceva nu mi-a plăcut,  sau mă rog poate nu m-a convins, acea atracție maximă între Kacey și Trent. Cu toate că unele scene dintre ei sunt grozave, dar nu mi-a plăcut acea exagerare sexuală, descrierea  lui nu m-a prins, nu mi-a transmis mare lucru. 

       Această carte face parte dintr-o serie. Și împreună cu prima, despre care am vorbit mai sus am mai luat de la bibliotecă si „O minciună nevinovată”. Am citit până acum vreo 50 de pagini din ea. Și pot să spun că m-a enervat. 

       Cum poți să recomanzi unei tinere să bea până nu mai știe de ea, să se sărute cu primul venit. Și plus alte nebunii, spre exemplu Livie, căci despre ea e vorba, și-a făcut un tatuaj pe spate fiind sub influența alcoolului.

       Nu sunt absolut deloc mulțumită și nu cred că voi continua lectura acestei cărți pentru că îmi vine să urlu parcurgând rândurile acestea scrise cu neăbuință de către autoare. Lumea asta mare și nebună e un loc periculos. Trebuie să ne învățăm fetele să fie responsabile, pentru că you never know,  nu ști niciodată ce se poate întâmpla! Chiar așa!  Am terminat cu cartea asta! Nu mai vreau să aud de ea!

       Ok, m-am răcorit! De-abia aștept să văd ce cărți interesante mă mai așteaptă pe rafturile bibliotecii! Vă pup!

  • Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

    Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

      Îmi place foarte mult că atunci când citesc care au subiecte legate de istorie înțeleg altfel tot ceea ce am învățat și la școală. Noțiuni precum „Aliații” sau „Puterie Axei” pică altfel după ce am citit această carte, pentru că mi-a stârnit interesul. Am vrut să aflu mai multe,  mereu vreau să aflu mai multe. Cititul așa funcționează pentru mine. Îmi place, mă întristează sau mă bucură povestea care mi se spune între acele pagini,  dar pe lângă asta mereu mi se stârnește o curiozitate de a afla mai multe despre contextul istoric,  despre locuri, despre cultură, etc.

       Secretul ciocârliei,  este un roman în care acțiunea se petrece în două perioade temporale diferite alternante. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial un mic lac din Scoția devine bază pentru navele militare. Viața localnicilor, deja perturbată oricum de războiul care le dusese toți tinerii departe de casă, este dată peste cap și mai mult.

    Împletindu-se cu tumultul epocii, povestea de dragoste dintre Flora, fiica ingrijitorului, și Alec, fiul potrietarului de moșie, Lord Charles, prinde avânt. Aceștia speră ca toate cele prin care trec în acele zile să anuleze diferențele de clasă socială dintre ei. Dar Lord Charles nu este de aceeași părere. El se manifestă cu aroganță și cu răutate față de Flora pentru că dorește să nu aibă nimic de a face cu ea.

       N-am putea spune cu exactitate dacă războiul le-a făcut un bine că a tăiat măcar parțial distanțele dintre ei. Sau un rău prin pericolele la care se expunea, și el la fel ca o mulțime de alți tineri implicați în această luptă. Convoaiele arctice care s-au format începând din luna august a anului 1941 au reprezentat un drum atât de dificil și atât de încărcat emoțional negativ. Pericolul era imens, chiar au pierdut unele vase, și mulți oameni au murit.  Fiona Valpy descrie atât de bine, printre pagini, printre rânduri am fost cu ei, am înțeles prin ce au trecut, mi-a transmis atât de multă emoție încât căutarea ulterioară de mai multe informații pe subiect nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce a transmis aici.

       Peste tot pe glob femeile s-au implicat în efortul de război astfel și Flora împreună cu cele două prietene ale ei, Mairi și Bridie, au învățat să conducă ambulanțe și camioane pentru a transfera soldații dintr-un punct în altul, au croșetat și s-au îngrijit de copilașii evacuați din Londra. Mairi și Bridie și-au găsit drăguți printre soldații americani veniți în ajutorul Marii Britanii pe vasele Liberty.

       În alternanță cu perioada dură a anilor acelora Lexie, la distanță de cel puțin 30 de ani se zbate cu o situație care i-a pus capăt visurilor ei de fi cântăreață și actriță de teatru la Londra. Tocmai când cariera ei era în plină ascensiune, avusese două roluri principale, se întâmplă să rămână însărcinată. „Fericitul” tată refuză responsabilitatea, iar ea se vede singură în fața a unui așa mare impas. Colac peste pupăză sarcina îi afectează corzile vocale și nu mai poate canta. Atunci se vede nevoită să se întoarcă în Aultbea, satul natal.

         Cele două perioade temporale se împletesc alternându-se, în timp ce aflăm împreună cu Lexie de povestea de dragoste dintre Flora și Alec. Multe dintre acele detalii i-au fost ascunse lui Lexie căci mamei ei nu i-a plăcut sa vorbească. Acum sarcina le revine celor două prietene dragi Florei sa-i dezvăluie ceea ce mama nu i-a povestit cât a trăit.

       Finalul este unul fericit pentru Lexie, în sfârșit acasă cu oameni dragi în jurul ei. Și-a regăsit căminul și satul de care ai nevoie pentru a crește un copil s-a adunat în jurul ei.

  • „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

    „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

        Este al doilea roman scris de Agatha Christie pe care îl citesc în  ultima vreme. Am mai citit prin toamnă cartea „Conacul dintre dealuri” despre care am scris numai câteva rânduri aici. Astăzi aș vrea să povestesc despre cartea „Cu cărțile pe față” totodată făcând o mică comparație între cele două.

       Iată în romanul pe care l-am terminat de citit chiar zilele trecute Agatha Christie intră direct în subiect spre deosebire de „Conacul dintre dealuri” unde Hercule Poirot apare abia pe la pagina 100.

         Hercule Poirot și dl. Shaitana se întâlnesc într-o expoziție unde cel din urmă se laudă cu o pasiune cel puțin bizară. El „colecționează criminali”. Bizar, nu? Îl invită pe Poirot la o cină organizată în scopul de ai arăta …. colecția.  La masă sunt invitați un comisar de poliție, dl. Batle, un colonel, dl. Race, o autoare de cărți polițiste, d-na Oliver, un doctor, un domn iubitor de aventuri sălbatice,  o doamnă în vârstă foarte elegantă și o domnișoară foarte timidă.

        După cină aceștia s-au împărțit în două grupuri pentru a juca bridge.  În încăperea unde ultimii patru menționați au desfășurat jocul de cărți s-a întâmplat nenorocirea. Dl. Shaitana,  cel care s-a jucat atât de periculos cu focul, cel temut de toată lumea căci știa totdeauna prea mult este mort. Sub ochii tuturor acesta a fost ucis, dar nimeni nu a văzut nimic. Căci se pare că ei erau absorbiți de joc.

      Cei patru care au fost în această încăpere sunt considerați suspecți și sunt vizitați pe rând de comisarul Batle, de Hercule Poirot sau de doamna Oliver care se implică de-asemenea în dezlegarea misterului, găsind totodată plictisitoare o crimă adevărată față de crimele ei inventate.

      Fiecare urmărește firul investigației în felul său, iar la final își unesc forțele și investigațiile pentru a pune cap la cap toate informațiile reușind să găsească vinovatul.

        Iată-l pe Hercule Poirot cu întrebările sale bizare, dar care dacă știi cu cine ai de a face ești sigur că la final vor duce undeva și vor avea un sens.

        Și apropo de final, acesta cum eram obișnuită suferă o întoarcere de 180 de grade. Tipic detectivului belgian atunci când lucrurile par să o ia într-o direcție nu ești sigur până nu ajungi la ultima pagină că acesta este într-adevăr adevăratul final, adevăratul criminal.  Te ține în suspans Agatha Christie într-adevăr până la ultima pagină.