De curând am citit această carte: „Zăpadă de primăvară” de Yukio Mishima.
În fața ochilor mi s-a deschis o lume necunoscută: Japonia de început de secol XIX. Vechile tradiții ale epocii Meiji sunt pe care de dispariție în timp ce încep să pătrundă obiceiuri occidentale. O poveste de dragoste se prefigurează, dar nehotărârea tânărului Kiyoaki îl împiedică pe acesta să și arate sentimentele în momentul potrivit. O cerere în căsătorie este făcută, iar lucrurile se pun în mișcare. Este cerută permisiunea împăratului pentru logodnă și căsătorie. Un prinț vrea să o ia de soție pe frumoasa Satoko.
De abia atunci tânărul Matsugae se trezește că de fapt și o dorește pe Satoko. Acesta forțează câteva întâlniri cu fata. Dar ei merg mult prea departe cu intimitățile în timpul petrecut împreună.
Lucrul inevitabil are loc. Satoko rămâne însărcinată. Scandalul trebuie evitat cu orice preț. Nimeni nu se gândește, însă, la sentimentele fetii.
Kiyoaki cel rece și leneș de la începutul romanului se arată disperat de dragoste în ultimele pagini. El și-ar da și viața să-și mai vadă odată iubita. Dar…
Dintre toți participanții la acțiune singurul care îl înțelege pe tânărul enigmatic este Honda, bunul său prieten. El îi este mereu aproape, fără să-i pună prea multe întrebări. Îi sare în ajutor chiar și când situația este dramatică.
La final într-adevăr se petrece o tragedie, dragostea celor doi fiind fragilă la fel ca zăpada de primăvară care se destramă înainte de a atinge pământul.
Mi-e foarte greu să încep să scriu despre această carte. De multă vreme tot amân să fac asta. Dar fiind faptul că ar fi bine să o duc în curând înapoi la bibliotecă cred că ar fi bine sa încerc să aștern aici câteva gânduri.
Ei bine subiectul cărții este viața unei familii formate din mama, fiul și fiica ce într-o noapte de iunie a anului 1941 au fost săltați de cei de la NKVD. Li s-au dat doar treizeci de minute pentru a aduna cele necesare pentru călătoria pe care urmau să o facă. Aceștia nu mai știau nimic de tatăl lor sau despre ce se va întâmpla în continuare.
Împreună cu ei mai erau și alți oameni cunoscuți de la bancă, de la bibliotecă, etc., în timp ce alții priveau de după perdea. Fata, pe nume Lina avea varsta de cinsprezece ani, iar băiatul pe numele lui Jonas era doar un copil, avea opt ani și de-abia își căra valiza, bietul de el.
I-au urcat mai întâi într-un camion care i-a dus la un depou de vagoane, undeva în provincie. I-au încărcat în vagoane roșii pentru vite ce aveau pe ele inscripționat în rusește „Hoți și prostituate”. Vagoanele nu aveau nici un confort, doar câteva lavițe formate din scânduri și o gaură pe post de toaletă. O găleată de apă și una de lături dimineața, a fost tot ce au primit pe post de hrană în cele 6 săptămâni cât a durat călătoria.
Lina a încercat tot timpul să se gândească la tatăl ei. Sperând că se vor întoarce cât mai curând acasă. Sperând că le va găsi, că se vor regăsi, desenează o hartă pe batistă, în idea aceasta oamenii vor trece micul obiect textil din mână în mână. Ea va continua să deseneze mereu, chiar dacă risca foarte mult făcând asta.
La fiecare oprire a trenului cu deportați oamenii morți, copii sau adulți erau înșirați fără milă. La aceste decese s-au adăugat apoi cei care au murit din cauza condițiilor inumane din lagărul de muncă. Erau puși la muncă, înfometați și umiliți.
O astfel de lectură te face să-ți dai seama că puținul pe care îl ai nu e chiar atât de puțin, greul prin care treci nu e chiar așa de greu. O astfel de carte de impresionează cu atât mai mult cu cât atâția oameni au trecut cu adevărat prin asta.
Au fost momente când am pus cartea jos căci nu mai puteam citi. Prea dureros! Prea groaznic!
Printre rânduri am strecurat și câteva pagini din carte. O parte din acelea care m-au impresionat, înfuriat, îndurerat, pe mine….
„Cartea oglinzilor” spune o istorisire destul de încâlcită din care pe măsură ce înaintezi cu lectura nu prea ști ce e adevărat și ce nu.
După cum am observat „Cartea oglinzilor” este formată din trei părți. Prima parte este un reprezintă un fragment dintr-un roman pe care Richard Flynn i l-a trimis editorului literar Peter Krantz. Personaje principale sunt el însuși, Laura Baines, studentă la psihologie și colocatară cu el timp de 2 luni și profesorul Joseph Wieder.
Totul a început într-o după-amiază de octombrie când în imobilul în care locuia Flynn s-a mutat o fată „înaltă și zveltă, cu părul blond despărțit de o cărare pe mijloc”. Laura Baines s-a prezentat ca fiind studentă la psihologie. El, Richard student la Secția engleză fiind, clădirile în care învățau erau aproape una de cealaltă. Astfel au început să petreacă mult timp împreună.
Acum după ce am terminat de citit cartea îmi dau seama că Laura i-a turnat tot felul de povești despre un agresator, despre un fost iubit, despre una, despre alta, dar cât din toate acestea este real și cât nu? Bietul Richard Flynn s-a îndrăgostit de ea și apoi a căzut în capcana ei. El spune în scrisoarea de intenție către Peter că în urmă cu trei luni a află un amănunt care l-a făcut să-și reamintească de toate cele petrecute în anul 1987, în cele două luni când totul s-a întâmplat. Astfel s-au decis să-și scrie romanul.
Doar că sfârșind de citit fragmentul despre care vorbim, Peter dorește să primească și restul, în schimb aflăm împreună cu el că Richard Flynn a murit. Iar manuscrisul este de negăsit.
Astfel se încheie prima parte a romanului. În continuare John Keller, reporte și vechi prieten al lui Peter Krantz încearcă să de-a de urma manuscrisului sau măcar să deslușească misterele celor petrecute în toamna anului 1987. Dar pe măsură ce John Keller avansează cu investigația lucrurile se complică în loc să se simplifice.
Am fost convinsă om pe tot parcursul lecturii romanului că moartea profesorului Wieder are legătură cu manuscrisul la care acesta lucra.
Însă finalizând de lecturat am ajuns la concluzia că toate astea nu sunt altceva decât oglinzi. Adevărul e că noi nu vedem niciodată adevărul decât prin prisma propriei oglinzi.
„Toți se înșelaseră, toți văzuseră doar propriile obsesii dincolo de ferestrele prin care încercaseră să privească și care se dovediseră a fi niște oglinzi.”
Fiecare personaj are propria lui versiune care cumva o contrazice pe cea a celuilalt și cu toate astea există undeva un sâmbure de adevăr. Fiecare personaj narator, care la rândul său ne-a adus cu un pas mai aproape de adevăr, de deslușirea celor petrecute, a adus contribuția sa la investigarea acestui caz încâlcit.
Romanul s-a încheiat fără ca noi să știm cu adevărat ce o fi scris Richard Flynn romanul său.
În final polițistul pensionat Roy Freeman a aflat ceea ce se petrecuse de fapt în aceea noapte când a fost ucis profesorul Joseph Wieder. O înșiruire de evenimente fără nicio legătură între ele a condus la această situație greu de înțeles.
De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.
Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.
Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.
„Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie
A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.
Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?
Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.
„Al șaptelea copil” -Erik Valeur
Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.
Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…
*Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.
*Finalul
Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.
Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.
Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…
Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…
M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.
Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.
Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți) sunt în primplan.
Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.
„Fata dinainte” J. P. Delaney
Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.
Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.
Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?
Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.
Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun. Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.
Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.
Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?
Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.
Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.
Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.
Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să îi pătrund înțelesurile acestui personaj.
În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.
Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.
„Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.
Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.
Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.
Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui… Peste firea lucrurilor nu poți trece.. Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….
Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….
dinsufletulmeu 