dinsufletulmeu

Categorie: Fără categorie

  • Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

    Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

          Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să  îi pătrund înțelesurile acestui personaj.

          În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.

         Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.

         „Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.

         Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.

        Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.

        Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui…  Peste firea lucrurilor nu poți trece..  Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….

         Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….

        

  • „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

    „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

        „Hronicul și cântecul vârstelor” ne poartă puțin câte puțin prin viața poetului, începând cu copilăria acestuia și continuând cu adolescența și începutul vieții de adult.

        Ne introduce pentru început în lumea satului și a copilăriei unde ne aducem aminte că și noi am fost copii odată.  Eu m-am regăsit în momentele de joacă la grămada de nisip pe care vreun vecin o avea la drum. Și eu făceam asta! Și eu mă jucam în nisip! Și deasemenea în momentele de ceartă și apoi de împăcare cu tovarășii de joacă și de năzbâtii. Și eu am fost cândva copil și nu am fost atât de diferită.

         Și mai interesant este faptul că în primii patru ani de viață Lucian Blaga nu a rostit nici un cuvânt, că apoi să înceapă deodată a vorbi perfect corect, fără încâlcelile în exprimare a unuia de vârsta lui.

        Sunt câteva momente care m-au impresionat în mod deosebit și mi-au rămas întipărite în minte fiecare pentru alt motiv.

        Primul o are mijlocul atenției pe mama. S-a întâmplat într-o zi micul Blaga mergea deja la școala din sat. Străzile din Lancrăm sunt în flăcări și el fuge acasă unde o găsește pe aceasta, care suită pe stogul de paie din dosul șurii „sta la pândă, cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele”. Lupta pe care Mama o ducea cu focul i-a lăsat poetului sentimentul că aceasta va fi totdeauna mai puternică decât orice element potrivnic.

      

    „În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre.”

       Al doilea moment al copilului Lucian Blaga pe care vreau să îl mai aduc aminte, un moment care m-a impresionat din cu totul alt motiv. Acesta se întâmpla în prima zi de la școala din Sebeș. Acolo trebuie să vă spun că existau niște reguli nescrise despre cum mergeau lucrurile. Elevii buni, silitori, cu rezultate bune la învățătură ocupau locurile cele din față. De multe ori aceștia își schimbau băncile chiar și în timpul orelor în funcție de răspunsurile pe care le aveau la lecție, la ascultare. Primele locuri erau cele mai bine văzute și cele mai dorite. Iată de ce în prima zi de școală fratele mai mare al lui Lulu, așa cum era alintat acesta acasă, l-a așezat în banca a doua, uzurpând locul altui școlar. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Profesorul l-a dus de ureche pană în ultima bancă. Această întâmplare a făcut ca el să-și dorească foarte mult să fie primul în clasă și să ocupe unul din primele locuri în bancă. Pentru asta școlarul Blaga s-a străduit din răsputeri, a învățat și astfel, deși paradoxal ura școala din rărunchi, a ajuns primul în clasă și nu l-a mai dat nimeni la o parte.

       Sinceră să fiu trebuie să spun că m-a uimit această atitudine a sa față de situația dată pe care cu siguranță nu toți copiii ar fi avut-o atunci și nici acum.   

       Aș vrea să mai scriu despre un alt moment ce mi-a rămas în minte. Și anume finalul scolii liceale de la Brașov când revenind acasă era cel mai fericit fără să știe că de fapt cei mai buni și cei mai fericiți erau anii care tocmai care s-au sfârșit.

      Pretutindeni scrierea lui este presărată cu expresii frumoase, datorate cu siguranță firii sale poetice.

       Totodată această carte este o oglindă a acelor vremuri pe care el le-a trăit, Primul Război Mondial fiind o grea încercare. Episodul petrecut la Viena când el și prietenul său, împreună cu alți zeci de studenți au mâncat macaroane umplute cu viermi mi s-a părut înfiorător. Aceasta după părerea mea arată nivelul de degradare și de umilință la care au fost supuși oamenii. Acel fragment mi s-a părut îngrozitor cu atât mai mult cu cât sunt convinsă că nu a fost singurul de acest fel care s-au petrecut.

      

  • Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

    Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

           Am primit recent un teanc de cărți de la cineva. Am fost mulțumită de ele mai mult decât de toate bogățiile din lume.  Această carte pe care am citit-o recent prezintă două nuvele fantastice scrise Mircea Eliade și se afla în acel teanc. Îmi amintesc că am mai citit ceva Eliade când eram în liceu, cred.

          Acum vorbind de aceste două nuvele pot să spun că mă bucur că le-am citit, dar că probabil că nu le-am simțit la fel că alți cititori. Pe mine acțiunea din nuvela Domnișoara Christina nu m-a impresionat pană în așa punct încât să mă înspăimânte. Citind această scriere ce am simțit a fost revoltă. Revoltă către vraja aruncată asupra pictorului Egor Pascapievici. Idila dintre el și Sanda este ucisă din fașă, dragostea lui pentru fată nu apucă să se manifeste căci este sedus de această boiereasă moartă.

         Cum e posibil asta? Ei bine probabil că în opera lui Eliade nu  este ceva ieșit din comun să întâlnești astfel de personaje. Misticismul este la el acasă dacă deschizi o carte scrisă de el.

         „Șarpele” m-a înfiorat  ceva mai mult decât „Domnișoara Christina” poate și pentru că nu-mi plac și chiar mi-e temă de acel târâtor dezgustător. Dar și pentru că de la un punct încolo a părut mai greu de înțeles. Și în această nuvelă o eventuală relație omenească, este dată la o parte pentru una ce nu pare a fi umană.

         O legătură între Dorina și  căpitanul Manolache era dorită de către membrii familiei fetei. Andronache, un om care nu pare a fi un om face lucruri nepământești, vrăji știute de el, cheamă un șarpe ca apoi să-l gonească, îi pune să alerge prin pădure în noapte, iar Dorina rămâne că vrăjită și îl urmărește cu barca pe lac până-l găsește.

      Părerea mea este că este greu de pătruns adevărul înțeles al celor scrise de Eliade, dar ce pot să spun este că el a surprins în cele scrise esența neamului românesc de veacuri încrezător în supranatural.

  • „Oscar și Tanti Roz” , Eric-Emmanuel Schmitt

    „Oscar și Tanti Roz” , Eric-Emmanuel Schmitt

       Am citit această carte la începutul lunii august. E incredibil cât de repede am citit-o. Îmi amintesc că am început-o dimineața și undeva în jurul orei unu de după-amiază am terminat-o. A fost scurtă într-adevăr, dar foarte emoționată.

        Încă din primele pagini am înțeles. Oscar,  dincolo de scurta și ieșita din comun introducere, este un băiețel care suferă foarte mult.

        Oscar este un băiețel bolnav de cancer. Kimioterapia a dat greș, operația de transplant de măduvă deasemenea. Probabil că el nu ar fi trebuit să afle asta, dar din întâmplare se  află la ușa cabinetului atunci când doctorul le dă vestea aceasta groaznică părinților. 

          Doctorul și toți ceilalți din spital se poartă altfel ca înainte cu el. Părinții lui se poartă ca și cum totul ar fi normal, ceea ce îl dezamăgește pe copil.

         Singura cu care copilul bolnav se înțelege este Tanti Roz, numită așa de către  Oscar datorită culorii hainelor ei. Rolul acesteia era acela de a înveseli copiii bolnavi din spital.

           Aceasta a legat o relație specială cu acest băiat, pe nedrept încercat de soartă. Tanti Roz este cea care i-a povestit despre Dumnezeu și l-a învățat să scrie scrisori către Doamne Doamne.

          Oscar era un copilaș a cărui inteligență și ale cărui gânduri și întrebări te lasă fără cuvinte. Cea mai importantă întrebare dintre toate este „de ce Dumnezeu  …. lasă să se întâmple așa ceva” unor copii. Este o întrebare foarte bună zic eu. Tanti Roz îi dă la momentul acela un răspuns care pe mine sincer nu m-a mulțumit. Pentru că oricât ar fi nu e drept ca bieți copii să trăiască așa ceva.

          

          Dacă o citești cu sufletul deschis această carte este o lecție, o lecție dureroasă.

     

  • Sissi, împărăteasa Austriei, Jean des Cars

    Sissi, împărăteasa Austriei, Jean des Cars

        Am găsit această carte, ca de obicei pe un raft al bibliotecii pe care o frecventez. Am ales-o  după ce am privit-o în câteva vizite cu oarecare timiditate, conștientă de importanța ei. Multe cărți s-au scris, multe filme s-au făcut pe această temă. Împărăteasa Austriei rămâne o personalitate istorică care impresionează și azi. Cartea aceasta pare totuși să aducă unele completări, tratează subiectul în toată complexitatea lui istorică. Abundă de detalii politice, etc.  pentru a se i se stabili cu succes contextul istoric, social, politic. În unele pagini m-am pierdut încercând să înțeleg problemele cu care se confrunta Franz Joseph.

         Mai ușor de înțeles mi-au fost sentimentele lui Sissi, ajunsă împărăteasă fără voie, al cărui spirit îi era liber că păsările cerului. Astfel încorsetarea  impusă de constrângerile de la Viena îi frâng aripile.

        Fiică a ducelui Max de Bavaria, șeful ramurii inferioare a casei de Wittelsbach și a soției sale Ludovica, aceasta îi seamănă mai mult tatălui prin firea visătoare și boemă. Casa lor de la Possenhofen de pe malul lacului Starnberg a fost și va rămâne universul copilăriei.  Dacă Elisabeta este fica visătoare a familiei, Elena este cea cuminte, cu o purtare aleasă, cuviincioasă, ea este aceea care ar fi trebuit să fie aleasă  soție a lui Franz Joseph. Iar ca noră i-ar fi fost mult mai pe plac, mătușii ei, arhiducesa Sofia și mamă a împăratului. Dar soarta a făcut ca la acea întâlnire să fie prezentă și Sissi, micuța verișoară de care el a prins drag imediat. O dragoste pe care i-o va purta toată viața. Cât despre sentimentele ei….

       „Numai dacă nu ar fi împărat…”, Sissi presimțea de pe atunci dificultatea sarcinii sale. Cu siguranță că sora sa Elena s-ar fi potrivit mai bine rolului, dar nu așa a ales împăratul.

       Dragostea lui Franz Joseph față de soția este reală și va dăinui peste ani, uimitor este modul în care își semnează scrisorile către aceasta „micul tău bărbățel”. Nu are cum să nu-ți inspire duioșie această iubire sinceră. El se simte singur… ori de câte ori Sissi alege să se îndepărteze de Viena lucru pe care îl face des.

       Spiritul ei liber este încorsetat de rigorile de la curte. Nu se simte deloc în largul ei la Viena. La aceasta se adaugă piedicile constante puse de soacra ei.

        Capitolul al doilea al cărții s-a sfârșit într-un mod trist, tragic, nefericit. Personal moartea micuței Sofia a fost ceva ce m-a lovit puternic. În momentul în care Sissi reușise să-și câștige o oarecare autonomie față de soacra sa în legătură cu creșterea copiilor a venit această tragedie care a făcut-o să piardă iarăși teren în fața arhiducesei Sofia. Și nu numai asta,  în momentul acela o parte din ea se frânge. Cred că o parte din Sissi cea zburdalnică a murit cu ea acolo. 

       În timpurile acelea medicina nu era prea avansată drept dovadă stă felul în care în care medicul Curții a încercat să-i vindece brațul Elisabetei. Și anume cu două monede de argint legate strâns. Nu e de mirare că nu și-au dat seama că suferința Elisabetei nu era de natură fizică ci mai degrabă psihică. Toate constrângerile pe care trebuie să și le asume îi periclitează sănatatea.

      Prin această carte pătrundem în universul unei împărătese, unei doamne, unei femei. O frumusețe cum rar se mai întâlnesc, iubită și adorată.  Ar vrea să treacă neobservată în toate călătoriile ei, dar este pretutindeni primită cu onoruri. Atunci când totuși reușește să scape de aceste ceremonii și să se confunde cu mulțimea este liniștită. Sissi iubește mai ales locurile unde poate simți liberă de constrângerile sociale. „Marele avantaj al Irlandei este că aici nu-i se găsesc altețe regale” a spus Elisabeta in sejurul ei în Irlanda. Acesta a fost unul din locurile unde s-au simțit „liberă și în largul ei”.