dinsufletulmeu

Categorie: Fără categorie

  • Principesă și Monahie Domnița Ileana – Maica Alexandra

    Principesă și Monahie Domnița Ileana – Maica Alexandra

         Tocmai am terminat de citit „Principesă și Monahie Domnița Ileana- Maica Alexandra”.
    Urmează să încep „Sissi Împărăteasa Austriei”.


    În ultima vreme sunt foarte mult atrasă de cărți care se inspiră din fapte reale, cum a fost și „Fetița din trenul orfanilor”, sau din istorie cum e cazul acestora două.
    Citind mi se deschide apetitul de afla lucruri mai mult decât ar aș fi aflat vreodată dintr-un manual de istorie. Îmi amintesc că nu eram prea receptivă când eram elevă la lecții și nu îmi intra nimic în cap. Dar când am terminat cartea în care este descrisă viața principesei Ileana am realizat că privită dintr-o altă perspectivă istoria mă fascinează, îmi place.

      Despre această carte pe care doar ce am terminat-o aș vrea să vorbesc azi. Trebuie să recunosc că nu auzisem pană acum de această principesă română. După cum am menționat deja, stau cam slab la capitolul istorie. Auzisem vag, sau poate am văzut un titlu într-un ziar sau revistă despre castelul Bran că ar fi intrat în posesia unor cetățeni ce după nume nu par a fi români, dar nu am avut ocazia atunci să aprofundez, să descopăr mai multe despre acest subiect.

        Dar iată că am găsit viața întreagă a acestei sacrificate prințese a României între filele cărții scrise de autoarea americană Bec. Cooke. De la naștere sa în anul 1909 când i-a fost anunțată venirea pe lume prin 21 de salve de tun pe data de 5 ianuarie. Iubită de mamă și foarte apropiată atunci când era micuță de fratele mai mare, Carol (al II-lea), viitorul rege al României,  prințesa crește liniștită în sânul familiei regale. Dar liniștea nu durează prea mult, în 1914 se declanșează Primul Război Mondial, iar în acelaș an moare Regele Carol I. Principele Ferdinand preia tronul, Romania intră în război doi ani mai târziu, de partea Angliei. Astfel după ce nemții bombardează Bucureștiul, familia regală se va refugia la Iași.

        În decursul vieții ei a trecut prin multe încercări. M-a pus pe gânduri foarte tare faptul că nu a fost protejată emoțional de apariția războiului. În ziua de azi noi încercăm să îi ferim pe copii de toate relele, nu știu dacă facem rău sau facem bine. Dar totuși, vederea diferitelor situații dramatice din timpul acela a afectat-o având groaznice coșmaruri. Iar alimentația precară din anii copilăriei, în timpul Primului Război Mondial i-au creat o anemie ce i-a dat probleme tot restul vieții. Ceea ce dovedește că în țara noastră nici măcar regalitatea nu a fost scutită de greutățile acelor ani.

        Mă întrebam în timp ce parcurgeam paginile acestei cărți oare mai există sau a existat altă familie regală astfel, o regină așa apropiată de popor? Mereu prezentă între soldații răniți, mereu la datorie. A dorit ca și copiii lor să învețe aceasta.

       Regina Maria era de asemenea și foarte apropiată de Dumnezeu, mergea mereu la slujbă, și cu dânsa o luă și pe micuța Ileana. Astfel a sădit în inima principesei credința în cel de sus, și iubirea de aproapele nostru. Ceea ce a făcut mama sa, a continuat apoi fiica. Domnița Ileana și-a dedicat viața ajutorării celorlalți, chiar cu prețul vieții sale. Este descrisă că fiind o persoană bună, blândă, iubitoare, plină de tact și diplomație. A câștigat prieteni pretutindeni datorită firii ei de a fi.

        Aș reciti oricând această carte. Mi-a plăcut foarte mult. Plină de informații interesante precum cea despre actualul palat Cotroceni, așezat pe locul unei vechi mănăstiri, a fost decorat după gustul și alegerea Reginei Maria. Acesteia nu i-au plăcut încăperile palatului regal din centrul orașului. Culmea este că palatul Cotroceni este menționat ca fiind situat la marginea Bucureștiului. Aș fi curioasă de cum arăta atunci harta capitalei, căci clar acum în zilele noastre acesta se află situat chiar în inima urbei.

    Între paginile acestei cărți sunt menționate personalități ale epocii precum George Enescu sau Mărioara Ventura, oameni politici sau ai armatei.

    Izgonită de două ori din țara pe care o iubea, îndepărtată de poporul pe care îl considera al ei a suferit îngrozitor. Totuși, nu s-a îndepărtat niciodată de credință. Drept dovadă stă faptul că mai târziu a ctitorit o mănăstire în Statele Unite ale Americii, acolo unde la vremea aceea asemenea locașuri de cult de rit ortodox nu existau.

         După ani și ani de zile, în 1990 Dumnezeu i-a îndeplinit o ultimă dorință. Aceea de a se reîntoarce acasă. Fericirea de a calca din nou pe pământ românesc a fost posibilă după ce regimul comunist a căzut. În sfârșit poporul român s-a eliberat de asuprire și teroare.

       Acestea au fost doar câteva gânduri firave asupra unei cărți ce mi-a plăcut. Cartea spune foarte bine povestea unei prințese care deși își are rădăcinile în alte țări a devenit o Principesă a României și a românilor atât prin naștere cât și prin creștere.  Și-a iubit poporul până în ultima clipă de viață, gândul la oamenii de aici nu a părăsit-o niciodată. O carte între ale cărei pagini v-om regăsi experiența de viață a acesteia prin diferitele perioade în care Domnița, devenită la bătrânețe Maica Alexandra a trăit.

       

  • Fetița din trenul orfanilor de Christina Baker Kline; cartea preferată de luna asta

    Fetița din trenul orfanilor de Christina Baker Kline; cartea preferată de luna asta

      Căci să fim serioși, uneori o carte este doar o carte, cuvinte lângă alte cuvinte fără niciun înțeles ascuns. Nu întotdeauna înșiruirea de cuvinte oricât ar fi ele de alese îmi spune ceva. Dar aici sunt transmițătorii unor emoții, unor trăiri. Și asta este ceea ce cu toții căutăm la o carte, nu-i așa?

      Ultima dată când am mers la bibliotecă am ales două cărți din raftul din față: „Fetița din trenul orfanilor” de Christina Baker Kline și „La poli opuși” de Bianca E.

        Aceste două cărți mi s-au părut atât de diferite! Prima carte după primul capitol deja îi prinsesem gustul, iar apoi cu cât înaintam  cu lectura îmi puneam întrebări încercând să intuiesc anumite legături, anumite conexiuni. „Fetița din trenul orfanilor” mi-a plăcut atât de mult, mi-a plăcut foarte mult stilul scriiturii, felul în care este scrisă. Căci să fim serioși, uneori o carte este doar o carte, cuvinte lângă alte cuvinte fără niciun înțeles ascuns. Nu întotdeauna înșiruirea de cuvinte oricât ar fi ele de alese îmi spune ceva. Dar aici sunt transmițătorii unor emoții, unor trăiri. Și asta este ceea ce cu toții căutăm la o carte, nu-i așa?

         Cât despre cealaltă carte, „La poli opuși” scrisă de Bianca E., pot să spun că am încercat să o citesc, dar mai departe de 50 de pagini nu am reușit să trec. Nu e pentru mine. Nu îmi spune nimic. Am să o duc cât mai curând înapoi la bibliotecă. Dar până atunci să mai scriu aici câteva gânduri despre cartea care chiar mi-a plăcut.

        Trebuie să vă spun că mi-a plăcut așa de mult încât am terminat-o în mai puțin de o săptămână, cred că nici cinci zile nu au fost.

        Îmi plac tare mult cărțile care au la bază frânturi de istorie. Acțiunea este prezentată alternând între anul 1929 și momente din prezent.

        În anul 1929 Niamh, o fetiță irlandeză traversează atlanticul împreună cu familia ei. A lăsat în urmă o viață plină de foamete și de greutăți în speranța că vor găsi în America un trai mai bun. Dar nu a fost așa. Condițiile de viață erau unele mizere. Un incendiu a făcut apoi ca ea să rămână orfană. Așa a ajuns să călătorească cu trenul împreună cu alți copii care nu mai aveau părinți înspre orașele din mijlocul continentului. Cei de la asociația pentru ajutorarea copiilor orfani le-au spus că vor ajunge într-o familie, dar nu le promitea nimeni că vor fi îngrijiți ca unul de al casei. Nimeni nu verifica ce se întâmplă cu acești copii. Deasemenea dacă „părinții adoptivi” se răzgândeau puteau să-l aducă înapoi pe copil fără nici o problemă.

        De-a lungul paginilor vom afla toate prin câte a trecut Niamh, care mai apoi a fost denumită Dorothy, care a schimbat casa în care fusese luată că să muncească ca croitoreasă pe una plină de păduchi de la țară. A plecat dintr-un loc în altul cu doar câteva lucrușoare în valiză precum broasca țestoasă își duce casa în spinare.

       În prezent, Molly Ayer este o adolescentă care are necazuri pentru că a încercat să fure o carte de la bibliotecă și trebuie să presteze 20 de ore în folosul comunității, muncă voluntară. Iat-o deci în podul casei unei bătrâne bogate încercând să facă curățenie. Spun încercând, pentru că acele  cutii înghesuite acolo sunt pline de amintiri la care bătrâna nu vrea să renunțe.

       Conexiunea dintre cele două se produce atunci când având nevoie să facă un proiect pentru școală fata începe să-i pună întrebări despre viața ei. Astfel află că ele două sunt mai asemănătoare decât ar crede cei din jur. Bătrâna doamnă Victoria o vede ape Molly așa cum nu o vede nimeni. Nu ca pe o adolescentă ce caută necazuri ci că pe o tânără care s-a închis în ea ca o țestoasă în carapacea ei. Iar noi aflăm treptat ceea ce am intuit deja că Niamh este de fapt…..

        Ei bine totul este bine când se termină cu bine, nu-i așa? Pentru Niamh așa a fost. În realitate nu toți copiii care au călătorit cu aceste trenuri ale orfanilor au avut un final fericit.

    Iată aici câteva linkuri pe care le-am descoperit încercând să aflu mai multe despre acest subiect.

    Trenul orfanilor, între filantropie și pedofilie

    https://clickpentrufemei.ro/ghid-de-viata/viata-de-vedeta/destinele-copiilor-din-trenurile-orfanilor-ce-a-416057.html

       Se pare că astfel de trenuri cate conduceau orfani au existat și la noi în țară căutând informații despre trenurile de orfani am dat peste acest articol.

    1https://republicaploiesti.net/2017/05/sosirea-unui-grup-de-copii-nevoiasi-la-ploiesti.html

       

  • „O viață regasită”, Lisa Jewell

    „O viață regasită”, Lisa Jewell

       

       Am citit acest roman „superb de bizar”, cum însăși autoarea îl definește, în mai puțin de o săptămână. Atât de mult mi-a plăcut încât nu am reușit să fac altceva decât să citesc din el când poate că aș mai fi avut și altceva de făcut.

        Acum sunt hotărâtă ca precum îmi este obiceiul să aștern aici câteva gânduri legate de ultima lectură savurată în tihnă în orele dupamiezilor plăcute de primăvară.

         Această carte spune povestea dispariției unei tinere fete de doar 15 ani. Ellie Mack se apropia de un examen important când a dispărut fără urmă.

         În paginile cărții urmărim un șir de evenimente întâmplate atunci și acum și încercăm să înțelegem cum anume se leagă  profesoara care o medita la matematică cu puțin timp înainte de nefericitul eveniment, iubitul acesteia și fiica acestuia care în mod straniu seamănă cu fata care nu s-a mai întors nicicând acasă.

         Laurel Mack este mama disperată care timp de 10 ani nu a mai vrut să știe nimic, i-a îndepărtat pe toți chiar fără să vrea. Soțul și ceilalți doi copii ai ei și-au continuat viețile, numai ea pare să fi rămas în loc așteptând în fiecare zi, ca frumoasa ei fată să revină acasă.

           Într-o zi în care adevărul că fiica ei nu se va întoarce niciodată în caldele-i brațe i s-a arătat, Laurel a simțit trista resemnare că viața continuă chiar și așa. Atunci i-a apărut în cale Floyd Dunn, un bărbat a cărui mod de a se îmbrăca și pieptăna îi aduceau aminte de, acum fostul soț, Paul. În mod straniu chiar și ochelarii cu ramă de baga se asemănau cu cei pe care îi purta acesta.

         

            Floyd are și el două fiice. Dar în mod straniu una dintre ele, cea mai mică o va tulbura pe Laurel prin asemănări uluitoare cu fiica ei dispărută în urmă cu 10 ani. Poppy are 9 ani și Laurel remarcă anumite similitudini fizice, dar și de comportament dintre aceasta și fiica ei pierdută. Ceva îmi spunea în timp ce citeam că aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, nici cea dintre Poppy și Ellie și nici cea dintre Floyd și Paul.

       Există tot felul de indicii care arată că Floyd nu este de fapt ceea ce pare. Iar legătura lui Noelle Donnelly duce cu gândul la ceva înfiorător. Dar adevărul intervine spre final.

        O carte cu adevărat „bizară” pe care am citit-o pe nerăsuflate. Multe învățăminte putem trage din aceasta. Cum să nu avem încredere în nimeni. Cum să ne încurajăm copiii să ne spună întotdeauna ce simt și ce gândesc.

        Mintea mea de mamă a tras niște concluzii legate întâmplările din carte, dar care au legătură cu viața de zi cu zi totuși. Dar vă las pe voi să trageți propriile concluzii.

  • „Dans în arenă”, de Jojo Moyes ; ultima lectură, o lectură emotionantă, câteva gânduri și impresii

    „Dans în arenă”, de Jojo Moyes ; ultima lectură, o lectură emotionantă, câteva gânduri și impresii

            Am terminat de curând de citit această carte.

          Mi-a plăcut foarte foarte mult. Jojo Moyes scrie într-un mod care te face întotdeauna să trăiești împreună cu personajele pe care le construiește. Sinceră să fiu nu mă așteptam că o carte despre cai să mă emoționeze într-atât. Dar mi-am dat seama citind că nu e doar despre cai, ci despre legătura pe care o poate crea o fată de paisprezece ani cu calul ei. Este vorba despre conexiunile dintre oameni. Legătura emoțională care s-au creat între personaje este ceea ce m-a făcut să mă bucur că am citit această carte.

          Inițial în primele capitole ni se prezintă în paralel două personaje, amândouă feminine, fiecare cu viața ei diferită de a celeilalte. Că mai apoi cele două povești de viată să se suprapună.

         

           Fata cu calul este Sarah. Ea este nepoata lui Henry Lachapelle. Acesta a fost  membru în tinerețe în „Le Cadre Noir” o academie veche care a căutat excelența dintotdeauna. Bunicul a păstrat întotdeauna acea pasiune pentru cai și a căutat să o învețe și pe nepoată asemenea. Cartea lui Xenofon, nelipsită din casa lor, învățăturile lui despre disciplina și toate celelalte detalii importante pentru „dresare” unui cal au fost cele care i-au mai rămas lui Sarah după ce „Papa” s-a îmbolnăvit.

           După cum vă spun această fată nu este la fel ca celelalte adolescente de vârsta ei. Ea a învățat de la bunicul ei să-l iubească pe Baucher, numit de obicei Boo, cu această pasiune cu care probabil numai un francez poate iubi caii. Englezii, observase Henry încă de la începutul vieții lui în Anglia, se poartă diferit cu caii.

         Viața îi este dată peste cap atunci când după ce bunicul fiind internat în spital începe să întâmpine tot felul de probleme.

          

           Cealaltă prezență feminină importantă din carte este Natasha Macaulay.  Viața ei este un talmeș balmeș format din foarte multă muncă și iar și mai multă muncă. Relația ei cu aproape fostul ei soț s-a dus de  râpă după pierderea a mai multor sarcini. Fiecare și-a consumat durerea în felul său. Dar aceste pierderi și felul cum el era mereu înconjurat de femei tinere și frumoase a căscat o prăpastie între ei. Nesiguranța Natashei a fost ceea ce a apropiat-o de Connor și a îndepărtat-o de Mac.

    Natasha și Mac sunt un cuplu aproape divorțat. Dar când Sarah apare în viața lor încet dar sigur ei doi se vor reuni. Și va duce  aceasta la o reîmpăcare plină de emoții .

         O călătorie minunată în care cei trei se caută și se regăsesc.

         Despre căutare și regăsire,  despre regăsirea celuilalt și totodată a sinelui.

  • „Dama cu camelii”, un roman care m-a impresionat până la lacrimi

    „Dama cu camelii”, un roman care m-a impresionat până la lacrimi

    Am început acest roman neștiind la ce să mă aștept. Am pătruns însă în budoarul unei frumoase, dar defuncte curtezane pariziene. Frumoasă și bogată, dac-ar fi să ne luăm după masa de toaleta încărcată cu „toate comorile lui Aucoc și Odiot”, toate „numai aur și argint”.

    Dar iată că toate bogățiile acum nu-i mai folosesc la nimic. Cum ea a murit singură și tristă, având alături de ea doar o singură prietenă. Pe Julie Duprat. Iar tânărulcare a iubit-o și pe care l-a iubit era departe, îi despărțea o mare și un continent.

    Cred că ne putem da seama de ce 5 zile din lună de erau roșii

    Marguerite Gautier era o femeie întreținută, „amanta celor mai eleganți tineri” din Paris. Femeia cea mai puțin potrivită de care un tânăr din lumea bună s-ar putea îndrăgosti vreodată. Dar totuși, ….

    Asta e ceva ce se întâmplă, Armand Duval o vede din întâmplare intrând într-o prăvălie. „Îmbrăcată elegant”, într-o „rochie de muselină, toată numai volane” apariția ei îi face așa o impresie puternică pe care nu o poate uita și nu o va uita în veci.

    Se pare că în acest roman Alexandre Dumas-fiul a transpus toată dragostea lui și toată suferința legată de eșecul relației lui cu iubita sa Marie Duplessis. Cu aceasta s-a iubit timp de un an, dar ea nu a dorit să renunțe la viața de lux a unei femei întreținute pentru el.

    Astfel s-a născut din suferința acestuia, dar și din alte considerente personale ale autorului, un roman superb pe care mi-a fost dat sa-l citesc abia acum și care m-a emoționat până la lacrimi, mai ales ultimele pagini.

    În acest roman spre deosebire de realitate, eroina curtezană se îndrăgostește cu adevărat de Armand Duval și vrea să lase cu totul în urmă strălucirea vană a lumii în care a trăit până acum. Aceștia se retrag la țară și își fac planuri de viitor trăindu-și fericirea din plin.

    Condițiile vremii nu le permit acestora îndeplinirea visului. Nu era acceptat ca un tânăr dintr-o familie onorabilă să ia de soție o demimondenă. Era ok să o plătească pentru relațiile întreținute, dar nu să se compromită trăind cu ea ca soț și soție. Aceasta ar fi dus la un asemenea scandal.

    Marguerite nu e la fel ca toate femeile de genul ei. Ea este gata să lase toate bogățiile și tot luxul. Totul pentru a fi fericită, cu adevărat fericită cu omul care pare să fie singurul căruia îi pasă de ea cea adevărată. Dar asta nu-i suficient, din păcate. Când tatăl lui Armand îi cere să rupă această legătură ea acceptă doar pentru fericirea surorii celui iubit, acea inocentă și pură fiică și soră.

    Sufletul îi e bun, chiar dacă trupul i-a fost mânjit…

    Bărbatul părăsit, bărbatul îndurerat, simte nevoia de răzbunare. El suferă, dar mai mult suferă ea.

    Pretutindeni în atitudinea lui tânărului Duval, în atitudinea lui de îndrăgostit, am văzut atitudinea bărbaților față de femei. Ei nu înțeleg și nici nu încearcă….

    La final am plâns …..

    Cred că nu sunt singura…..

    Pentru ce, pentru atâta strălucire, ….

    Un roman emoționat pe care îmi pare binecă l-am citit.