dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Al doilea roman pe acest an de Kate Morton. De la început se anunță plin de mister cum eram obişnuită. În primele rânduri ni se povesteşte de o nălucire, un om de noroi şi o fată închisă în turnul unui castel ce priveşte curioasă pe geam şi dornică de a ieşi afară. Acesta este doar un fragment din „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raimond Blythe, tatăl a celor trei surori, personajul care a cauzat toate relele prin încăpățânarea de a le controla pe fiicele sale chiar şi după moarte şi reprezintă doar prologul.

    Trebuie să vă spun că am avut de curând nenorocul să nimeresc pe net o descriere foarte critică a romanelor scrise de această autoare ceea ce m-a frapat pentru că mie mi-au plăcut. E drept că acesta este doar al doilea roman al acesteia pe care îl citesc şi este adevărat că poate într-un fel ca mod de construcție s-ar asemăna, dar nu poți să spui că te doare capul când le citeşti.

    Este întradevăr o poveste foarte încâlcită de familie. Fragmente din trecut care se succed cu cele din prezent lucru care poate părea un pic complicat pentru unii cititori, dar mie una îmi place acest stil de scritură. Şi nu este prima oară când îl întâlnesc. Şi în ,,Fetița din scrisoare” al lui Emily Gunnis este acelaş fel de întoarcere în trecut şi revenire în prezent pe care îl putem descoperi în romanele lui Kate Morton. Ceea ce mă face să cred că nu are ea însăşi o problemă cu modul de scriere ci doar unii cititori nu înțeleg că este doar o chestiune de gusturi. Poate să-ți placă sau nu un autor, poate să-ți placă sau nu o carte. Poate să-ți pară prea greu de înțeles şi atunci o ocoleşti. E simplu.

    În fine ca să revin la ale noastre în romanul „Orele îndepărtate” totul se învârte în jurul unui străvechi castel cu turn aşezat pe un deal împrejurul căruia la un moment dat s-a contruit un şanț de apărare.

    „Poţi să-ţi închipui? Atâtea camere? „Ziduri străvechi în care răsună orele îndepărtate,”.

    Locuitorii castelui Milderhurst se simt într-un mod care la început pare de neexplicat legați unii de alții şi împreună de acest castel.
    Cele două surori gemene: Persephone şi Seraphina, şi sora lor mai mică Juniper locuiesc acolo de zeci de ani şi nu se ştie câte secrete se ascund în spatele lor. Câte secrete, cât amar şi suferință se ascund în spatele zidurilor străvechiului castel?

    Acțiunea romanului începe cu o scrisoare rătăcită, ajunsă la destinatar cinzeci de ani mai târziu şi care face ca amintiri de mult uitate şi adânc ascunse să revină la viață. Şi cu toate mie mi se pare că nu are nici un sens ca mama lui Edith să ascundă atâția ani fapul că a fost evacuată de la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial într-un măreț castel, acesta este motivul pentru care fiica acesteia să se aventureze să afle mai multe despre trecut.

    Fenomenală este lumea cărților. Poți să te afunzi în povestea celor trei surori fără să faci vreun efort.
    M-am întrebat întotdeauna cum face un asemenea făuritor de cuvinte să creeze o lume întreagă între paginile cărților. Oare cum şi de unde se inspiră, cât este fantezie şi cât este adevăr într-un roman cum este acesta care îmi fură cu totul atenția.

    Fiecare pagină mă încântă cu trăirile, savoarea, parfumul pesonajelor, locurilor, timpurilor pe care le trăiesc şi eu o dată cu toate cuvintele citite.

    Mistere se ascund şi se dezvăluie la fiecare pas, la fiecare pagină citită în acest roman extraordinar al lui Kate Morton.

  • Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Îmi place să citesc. Îmi place să scriu despre ce citesc.

    Deci iată , „Ora 25” se numeşte romanul despre care vreau să povestesc.
    A fost scrisă în exil de către un mare autor şi din păcate pentru prima dată publicat în limba franceză din cauza regimului comunist de la noi care i-a interzis acestuia publicarea în țara noastră. Virgil Gheorghiu este numele lui şi din păcate pentru mine nu am auzit până acum de el.
    Am găsit cartea tot pe acelaşi site de unde îmi descarc mereu şi mi-a dat un sentiment de ceva cunoscut, ceva ce mă chema să o citesc.

    Aveam în timpul acela o stranie greață de tot ce mă înconjoară în viața reală şi nu aveam chef de nimic. Dar cartea aceasta m-a atras cumva într-un fel.

    În tristețea cumplită şi apăsătoare a firii mele interioare am citit mai întâi prefața scrisă de Paul Miclau în 1991. Vă spun sincer că nu citesc niciodată prefața. Adică serios cine o citeşte? Dar în acest caz am făcut o excepție fără simt că fac o excepție. Altă dată scriitura poetului mi s-ar fi părut greoaie şi greu de citit, dar acum tocmai aceasta mi-a plăcut şi mi-a distras atenția de la simțămintele mele. Acesta prezintă într-un fel acțiunea romanului şi face o paralelă între Ion al lui Liviu Rebreanu şi Ion/Johan din prezentul roman, având ca trăsătura comună dragostea pentru pământ.
    Citind prefața, dar şi romanul apoi binențeles, mă duce cu gândul şi îmi deschide o dorință de a reciti romanul lui Liviu Rebreanu, mai ales că îl şi am în casă.

    Fiecare simte şi descrie o carte în felul său.
    Şi eu la rându-mi fac aceasta.

    E trist, apăsător de trist destinul. Destinul oamenilor ce au murit pe capete în lagăre. Este cu adevărat trist. Este cu atât mai trist cu cât este complet adevărat.
    Eroul nostru este un țăran român al cărui nume dat mama sa este Ion, dar numele acestuia de familie cine ştie cum şi de ce este Moritz.

    Pe rând numit Iacob, Ion, apoi Ianoş, şi Johan, este acuzat pe rând că este evreu, că este român, că este ungur, că este nazist, că multe altele şi este închis în nenumărate lagăre. Este bătut, înfometat, obligat să muncească pentru idealuri ce nu sunt ale lui.
    Este închis în România într-un lagăr de muncă pentru evrei, deşi el le repetă tuturor că nu este evreu. Evadează şi trece granița în Ungaria unde este arestat pentru că este român. Este bătut şi schingiuit ca să spună secrete pe care el sărmanul nu le ştie. Ca să spună un adevăr care nu este al lui pentru simplu fapt că nu este adevărat, şi oricât ar fi spus el ce era al lui nu l-a crezut nimeni.
    Niciodată, acesta este absurdul situației, niciodată, dar niciodată oricât ar fi spus el adevărul său nu-l credea nimeni. Şi oricât ar fi, de l-ar fi crezut de la un punct nu mai avea nicio importanță. Căci el numai era un om pentru cei care l-au ținut închis atâția ani în lagăre şi închisori ci era doar un nume pe o listă. Nu-l puteau percepe altfel decât ca parte a unei categorii.
    Cel mai absurd fapt al existenței lui Ion al lui Virgil Gheorghiu este că dacă nu ar fi evadat, atunci când nemții/naziştii au pierdut războiul el ar fi fost eliberat împreună cu toți ceilalți prizonieri din lagăre naziste. Şi nu l-ar mai fi plimbat dintr-un lagăr în altul timp treisprezece ani.

    Trebuie să recunosc că la capitolul istorie stau prost, deci nu pot şti cât din prezentul roman este fapt concret şi cât este fabulație. Cu siguranță multe lucruri nu le ştiam şi nu le ştiu nici acum.

    Ar trebui probabil să scriu mai multe despre firul narativ dar pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele, aşa că mă opresc aici.

    Tot ce pot să mai spun este că e o carte care merită citită, aşa că mă bucur că am găsit-o.

  • Ion de Liviu Rebreanu

    Ion de Liviu Rebreanu

    Nu ştiu de ce, ca elevi, noi totdeauna fugim de aceste lecturi. Un roman pe care ar fi trebuit să-l citesc în şcoală, dar nu-mi aduc aminte dacă totuşi l-am citit. Cred că le ocoleam şi rareori mă atingeam de astfel de lecturi pentru că le credeam plictisitoare. Ori este doar pentru că atunci când trebuie să faci un lucru doar pentru că trebuie nu-ți mai arde absolut deloc? Adică să nu mă înțelegeți greşit îmi plăcea să citesc şi când eram în şcoală, dar rareori mă atingeam de lecturile obligatori.
    Mi-au trebuit mai mult de zece ani ca să mă hotărăsc să citesc romanul Ion de Liviu Rebreanu. Şi mă bucur că m-am hotărât asupra-i.
    De fapt lecturând anterior Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu şi observând o paralelă între țăranul Johan Moritz şi Ion al lui Rebreanu m-am hotărât că-i musai să-l iau la citit.
    A fost o lectură care-ți dă de gândit.
    Trebuie să vă spun că mă pasionează foarte tare lecturile mele. Şi uneori mor că nu am cui spune ce gândesc. Singura persoană cui îi mai povestesc despre ceea ce citesc mă consideră plictisitoare şi-mi spune să tac din gură.
    Mi-ar plăcea să am cui îi împărtăşii impresiile, cui povesti tot ce îmi trece prin cap atunci când citesc o carte.
    Dar nu am, asta e.
    Astfel aici măcar îmi astern ideile, observațiile, impresiile, gândurile.

    Am observat în acest roman câteva tipuri personaje.
    Aş vrea să fac o mică comparație între câteva dintre ele.
    Spre exemplu învățătorul şi preotul. Două personalități importante ale satului românesc. În opinia mea acestia ar trebui să meargă mână în mână pentru mai binele țăranilor români. Dar în romanul lui Rebreanu aceste două personaje sunt în contradictoriu fiind diferiți ca mod de gândire în unele probleme, cu toate că se aseamănă în altele. Preotul Belciug îi apreciază mai mult pe țăranii bogați, precum sunt Toma Bulbuc şi fiul acestuia George. În timp ce în familia învățătorului Herdelea este mai iubit Ion, fiul Glanetaşului, deoarece este considerat băiat isteț, harnic şi săritor.
    Înspre finalul romanului cei doi, preotul şi învățătorul, însuflețiți de aceaşi dragoste de limbă şi în acelaşi timp de disprețul pentru stăpânirea ungară se apropie şi, lăsând vechile neînțelegeri la o parte ,se înfrățesc.
    Cât despre preotul Belgiug pot şi îmi doresc foarte mult să fac diferența dintre acesta şi preoții din zilele noastre a căror năzuințe tind spre lucrurile cele mai lumeşti cu putință, cum sunt maşinile scumpe, case mari, lux şi trai frumos nenică. În timp ce preotul din carte trăieşte cu unica dorință să vadă construită o nouă biserică din piatră în locul celei vechi, motiv pentru care depune efort mare şi el, nu doar enoriaşii. Astfel ar trebui să fie un preot după părerea mea, să lupte pentru o cauză nobilă adresată comunității şi nu doar pentru buzunarul şi binele propriu.

    Altă comparație aş putea şi aş vrea să o fac între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Ion este un țăran sărac, dar cu dragoste de pământ. El îşi doreşte să o ia pe Ana de soție doar pentru că este bogată, dar în sufletul său el o iubeşte doar pe Florica.
    Socrul său a fost întradevăr şi el la rândul său un țăran sărac şi cu iubire de pământ, dar tot cu aceaşi dragoste şi față de mama Anei. Spre deosebire de Ion care nu o iubeşte deloc pe fiica acestuia, ci o consideră chiar urâțică.

    ” Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: „Cât e de slăbuțăşi de urâțică!… Cum să-ți fie dragă?…” „

    Cu toate astea face tot posibilul ca Vasile Baciu să i-o dea împreună cu toate pământurile sale.

    Tot o comparație o mai putem face şi între Ion şi tatăl acestuia, Glanetaşu.
    Țăran sărac a fost şi el. Cu o fată cu stare s-a căsătorit şi el. Dar nu a avut dragostea pentru pământ pe care o are fiul său şi nici dorința lui de muncă. Ci doar lenea şi dragostea de băutură, astfel că până să crească flăcău mare Ion, a distrus toată averea pe care Zenobia a adus-o ca zestre, dar şi moştenirea rămasă mai târziu de la socri.

    Aşa că iată-l pe Ion un țăran sărac cu o iubire pătimaşă față de tot ce-l înconjoară, față de pământ de parcă ar fi o ibovnică mult căutată.

    ” Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…”

    În paralel cu zbuciumările sufleteşti ale lui Ion avem familia Herdelea cu propriile lor probleme. Dintre acestia se face remarcat Titu Herdelea poet şi visător, care nu se poate mulțumi cu traiul acesta redus doar la nevoile de toate zilele ci îşi doreşte un scop mai presus de toate.

    „— Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat vieții!”

    În cele din urmă o găseşte această pasiune, dar cum nu o poate urma în Transilvania aflată sub stăpânirea ungară porneşte către Bucureşti. Ceea ce dacă îmi amintesc eu bine face obiectul următorului roman: „Răscola”.

  • Ultima carte citită pe anul care a trecut

    Ultima carte citită pe anul care a trecut

    Din nu ştiu ce motiv două poveşti de dragoste complet diferite având fiecare câte 11 capitole au fost prinse împreună sub titlul „O dorință de Crăciun”. Dacă stau să mă gândesc bine singurul lucru pe care îl au în comun aparte aproprierea sărbătorilor este faptul că personajul feminin opune rezistență bărbatului de care este de fapt îndrăgostită în secret.

    Am văzut această carte pe site-ul de unde descarc de obicei, încă din anul 2018, dar nu am avut chef de ea. Anul acesta, care s-a sfârşit mă refer, m-am hotărât ca dacă tot este decembrie păi să citim legat de crăciun şi am citit. Am avut o mică listă aleasă dintre care aceasta a fost a doua pe care am reuşit să o citesc.

    Despre prima parte am scris deja.
    Ei bine, a doua parte debutează în primul capitol cu Meredith, o autentică femeie din Montana, care îi ține ține piept grăsanului „arici de mare” fără absolut nicio fărâmă de creier. Sau cel puțin o fărâmă de o avea acesta o înnecase în băutură. Absolut amuzant acest prim capitol cum este de asemenea toată cartea.
    Inclusiv felul în care Logan, un cowboy foarte sexy, intervine şi felul în care Meredith îi vorbeşte total în contrast cu ceea ce gândeşte despre el, gen fundul delicios pe care îl observă printre altele, inclusiv asta este foarte amuzant.

    Mi se pare un pic cam prea lungită conversația celor doi din afara barului, dar per total cartea este interesantă. Presărată pretutindeni cu fantezii extrem de sexi, în care în mod straniu sunt prezente mereu dulciuri, totuşi Meredith îl refuză mereu pe Logan. El însă nu se lasă. Continuă să se țină pe lângă ea până când între ei se formează o legătură specială.

    Ocupată până în gât cu organizarea unui spectacol de Crăciun care să le aducă tuturor celor din oraşul Telena beneficii, stresată din cauză că nu se descurcă cu cei doi copii adolescenți ai surorii dispărută fără urmă, numai asta nu-i lipsea o iubire care să-i aducă aminte de neputința ei de a fi iubită.
    Logan îi întrece toate aşteptările şi îi demonstrează poate fi iubită şi că o iubeşte fără limite.

    Deci cum am mai spus totul e bine când se termină cu bine. Şi asta da este o carte cu final extrem de fericit mai ales că te pune cumva pe râs comversația celor patru prietene aşa cum o face întotdeauna pe parcursul acestei cărți.

  • Love love love, de Crăciun

    Love love love, de Crăciun

    Ieri am terminat prima parte din „O dorință de Crăciun” numită „Magia sărbătorilor” scrisă de Fern Michaels.

    Aceasta este a doua carte din lista mea pentru luna decembrie. Şi chiar a fost interesantă, chiar de la primele rânduri mi-a făcut plăcere s-o citesc.

    Fiecare rând, fiecare cuvințel are rostul său, are farmecul său, este bine pus acolo unde este. Descrierea magazinului Snow Zone din complexul Maximum Glide nu este deloc plictisitoare, ci chiar îmi atrage atenția şi nici cele povestite despre Stefanie sau depre Patrick „Eddie” nu te fac să te ia somnul, ci dimpotrivă lectura este plăcută şi antrenantă chiar de la început.

    Personaje sunt foarte bine conturate fiecare cu drama sa interioară. Chiar dacă spre final lucrurile îmi par un picuț trase de păr cei doi se regăsesc şi totul se termină cu un mare şi frumos „happy end”.

    Căci totul e bine când se termină cu bine. Nu-i aşa? În cele din urmă tuturor ne plac finalurile fericite. Chiar şi mie.

    Sunt curioasă acum să vedem a doua parte în ce constă şi cât de mult are legătură cu prima parte.