dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș

    Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș

    Am sfârșit de citit romanul Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș cu un sentiment de tristețe, de melancolie.
    Parcă împărtășind sentimentele eroului principal din această carte am petrecut atâtea dimineți tăcute înconjurată de personajele acestei cărți. Eu i-am văzut perindându-se prin fața ochilor pe Basu, pe Magotu etc, pe dona Bianca, pe „draga mea Lotte”, pe Grig, elevul pus pe fapte mari, poate prea mari…
    A cărui existență mi-a pus diminețile pe jar. Am citit cu sufletul la gură uneori, trăind împreună cu el toată acțiunea, toată drama, toată fericirea, toată tristețea. Ale tinereții bucurii, necazuri. Nefericirea și tristețea clipelor de întoarcere în trecut, după 15 ani de la zilele tinereții, adolescenței sale.
    Sfârșitul, mă întrebam mereu care va fi sfârșitul pe măsură ce înaintam cu lectura către finele acestui roman, ei bine sfârșitul a fost minunat, pe măsură.
    E una din cărțile acelea pe care chiar și după ce o termini îți mai rămâne în minte. Personajele ei, acțiunea, ori nu știu ce anume din ea te face să nu o uiți îți rămâne pe suflet.
    Poate sunt eu un suflet melancolic, poate îmi plac poveștile care emană tristețe, dar adevărul este că sunt sătulă de aceleași predictibile povești de dragoste pe care le găsești mereu. E, e o schimbare uneori, să mai vezi și altceva. Să mai citești altceva.

    Poate că pe alocuri a părut plictisitoare, cu grijile mărunte ale personajelor de zi cu zi, frământările lor cele mai puțin sublime, dar a meritat, a meritat să rămân mereu prezentă, citind când și când câte un capitol, o pagină sau două. Recunosc că am cam neglijat acest roman zile întregi, dar nu l-am abandonat și-mi pare bine.

    Ce dar, ce har, să aibă un autor să scrie un roman în care să trăiești cu eroii împreună, să simți deopotrivă tristețea, dar și bucuria împreună cu ei.

  • „Înainte să adorm”, un trier psihologic care te ține cu sufletul la gură

    „Înainte să adorm”, un trier psihologic care te ține cu sufletul la gură

    Bună dimineața dragii mei.

    Nu am mai intrat de multa vreme în wordpress pentru că pur şi simplu nu am reuşit.

    Dar acum iată-mă din nou aici.

    Tare mult îmi place să scriu şi mai mult îmi place să citesc.

    Ultima carte pe carte citită este despre o femeie de 47 de ani  fără memorie. Aceasta se trezeşte în fiecare dimineață fără nicio amintire din viața ei de adult.

    Suferă un şoc teribil în fiecare dimineață  când privindu-se în oglindă nu o regăseşte pe tânăra de 20 de ani care credea că este.

    Zilele trec fără nici o noimă,fără nici o legătură între ele. Viața ei nu are nici o conexiune cu trecutul  în afara a ceea ce îi spune în fiecare zi, în fiecare dimineață  soțul ei.

    Asta însă nu va dura veşnic pentru că într-o zi o sună  un medic să-i spună că o poate ajuta.

    Ea începe să scrie într-o  agendă tot ceea ce se întâmplă zilnic.

    De acolo nu mai este de cât un pas până la aflarea adevărului.

    Soțul ei nu este de fapt soțul ei, şi nimic nu este ceea ce pare a fi.

    Viața ei este iarăşi în  pericol cum a fost cu ani în urmă când a început totul.

    Numele romanului este „Înainte să adorm ” şi  este romanul de debut al lui S. J. Watson.

  • Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Al doilea roman pe acest an de Kate Morton. De la început se anunță plin de mister cum eram obişnuită. În primele rânduri ni se povesteşte de o nălucire, un om de noroi şi o fată închisă în turnul unui castel ce priveşte curioasă pe geam şi dornică de a ieşi afară. Acesta este doar un fragment din „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raimond Blythe, tatăl a celor trei surori, personajul care a cauzat toate relele prin încăpățânarea de a le controla pe fiicele sale chiar şi după moarte şi reprezintă doar prologul.

    Trebuie să vă spun că am avut de curând nenorocul să nimeresc pe net o descriere foarte critică a romanelor scrise de această autoare ceea ce m-a frapat pentru că mie mi-au plăcut. E drept că acesta este doar al doilea roman al acesteia pe care îl citesc şi este adevărat că poate într-un fel ca mod de construcție s-ar asemăna, dar nu poți să spui că te doare capul când le citeşti.

    Este întradevăr o poveste foarte încâlcită de familie. Fragmente din trecut care se succed cu cele din prezent lucru care poate părea un pic complicat pentru unii cititori, dar mie una îmi place acest stil de scritură. Şi nu este prima oară când îl întâlnesc. Şi în ,,Fetița din scrisoare” al lui Emily Gunnis este acelaş fel de întoarcere în trecut şi revenire în prezent pe care îl putem descoperi în romanele lui Kate Morton. Ceea ce mă face să cred că nu are ea însăşi o problemă cu modul de scriere ci doar unii cititori nu înțeleg că este doar o chestiune de gusturi. Poate să-ți placă sau nu un autor, poate să-ți placă sau nu o carte. Poate să-ți pară prea greu de înțeles şi atunci o ocoleşti. E simplu.

    În fine ca să revin la ale noastre în romanul „Orele îndepărtate” totul se învârte în jurul unui străvechi castel cu turn aşezat pe un deal împrejurul căruia la un moment dat s-a contruit un şanț de apărare.

    „Poţi să-ţi închipui? Atâtea camere? „Ziduri străvechi în care răsună orele îndepărtate,”.

    Locuitorii castelui Milderhurst se simt într-un mod care la început pare de neexplicat legați unii de alții şi împreună de acest castel.
    Cele două surori gemene: Persephone şi Seraphina, şi sora lor mai mică Juniper locuiesc acolo de zeci de ani şi nu se ştie câte secrete se ascund în spatele lor. Câte secrete, cât amar şi suferință se ascund în spatele zidurilor străvechiului castel?

    Acțiunea romanului începe cu o scrisoare rătăcită, ajunsă la destinatar cinzeci de ani mai târziu şi care face ca amintiri de mult uitate şi adânc ascunse să revină la viață. Şi cu toate mie mi se pare că nu are nici un sens ca mama lui Edith să ascundă atâția ani fapul că a fost evacuată de la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial într-un măreț castel, acesta este motivul pentru care fiica acesteia să se aventureze să afle mai multe despre trecut.

    Fenomenală este lumea cărților. Poți să te afunzi în povestea celor trei surori fără să faci vreun efort.
    M-am întrebat întotdeauna cum face un asemenea făuritor de cuvinte să creeze o lume întreagă între paginile cărților. Oare cum şi de unde se inspiră, cât este fantezie şi cât este adevăr într-un roman cum este acesta care îmi fură cu totul atenția.

    Fiecare pagină mă încântă cu trăirile, savoarea, parfumul pesonajelor, locurilor, timpurilor pe care le trăiesc şi eu o dată cu toate cuvintele citite.

    Mistere se ascund şi se dezvăluie la fiecare pas, la fiecare pagină citită în acest roman extraordinar al lui Kate Morton.

  • Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Îmi place să citesc. Îmi place să scriu despre ce citesc.

    Deci iată , „Ora 25” se numeşte romanul despre care vreau să povestesc.
    A fost scrisă în exil de către un mare autor şi din păcate pentru prima dată publicat în limba franceză din cauza regimului comunist de la noi care i-a interzis acestuia publicarea în țara noastră. Virgil Gheorghiu este numele lui şi din păcate pentru mine nu am auzit până acum de el.
    Am găsit cartea tot pe acelaşi site de unde îmi descarc mereu şi mi-a dat un sentiment de ceva cunoscut, ceva ce mă chema să o citesc.

    Aveam în timpul acela o stranie greață de tot ce mă înconjoară în viața reală şi nu aveam chef de nimic. Dar cartea aceasta m-a atras cumva într-un fel.

    În tristețea cumplită şi apăsătoare a firii mele interioare am citit mai întâi prefața scrisă de Paul Miclau în 1991. Vă spun sincer că nu citesc niciodată prefața. Adică serios cine o citeşte? Dar în acest caz am făcut o excepție fără simt că fac o excepție. Altă dată scriitura poetului mi s-ar fi părut greoaie şi greu de citit, dar acum tocmai aceasta mi-a plăcut şi mi-a distras atenția de la simțămintele mele. Acesta prezintă într-un fel acțiunea romanului şi face o paralelă între Ion al lui Liviu Rebreanu şi Ion/Johan din prezentul roman, având ca trăsătura comună dragostea pentru pământ.
    Citind prefața, dar şi romanul apoi binențeles, mă duce cu gândul şi îmi deschide o dorință de a reciti romanul lui Liviu Rebreanu, mai ales că îl şi am în casă.

    Fiecare simte şi descrie o carte în felul său.
    Şi eu la rându-mi fac aceasta.

    E trist, apăsător de trist destinul. Destinul oamenilor ce au murit pe capete în lagăre. Este cu adevărat trist. Este cu atât mai trist cu cât este complet adevărat.
    Eroul nostru este un țăran român al cărui nume dat mama sa este Ion, dar numele acestuia de familie cine ştie cum şi de ce este Moritz.

    Pe rând numit Iacob, Ion, apoi Ianoş, şi Johan, este acuzat pe rând că este evreu, că este român, că este ungur, că este nazist, că multe altele şi este închis în nenumărate lagăre. Este bătut, înfometat, obligat să muncească pentru idealuri ce nu sunt ale lui.
    Este închis în România într-un lagăr de muncă pentru evrei, deşi el le repetă tuturor că nu este evreu. Evadează şi trece granița în Ungaria unde este arestat pentru că este român. Este bătut şi schingiuit ca să spună secrete pe care el sărmanul nu le ştie. Ca să spună un adevăr care nu este al lui pentru simplu fapt că nu este adevărat, şi oricât ar fi spus el ce era al lui nu l-a crezut nimeni.
    Niciodată, acesta este absurdul situației, niciodată, dar niciodată oricât ar fi spus el adevărul său nu-l credea nimeni. Şi oricât ar fi, de l-ar fi crezut de la un punct nu mai avea nicio importanță. Căci el numai era un om pentru cei care l-au ținut închis atâția ani în lagăre şi închisori ci era doar un nume pe o listă. Nu-l puteau percepe altfel decât ca parte a unei categorii.
    Cel mai absurd fapt al existenței lui Ion al lui Virgil Gheorghiu este că dacă nu ar fi evadat, atunci când nemții/naziştii au pierdut războiul el ar fi fost eliberat împreună cu toți ceilalți prizonieri din lagăre naziste. Şi nu l-ar mai fi plimbat dintr-un lagăr în altul timp treisprezece ani.

    Trebuie să recunosc că la capitolul istorie stau prost, deci nu pot şti cât din prezentul roman este fapt concret şi cât este fabulație. Cu siguranță multe lucruri nu le ştiam şi nu le ştiu nici acum.

    Ar trebui probabil să scriu mai multe despre firul narativ dar pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele, aşa că mă opresc aici.

    Tot ce pot să mai spun este că e o carte care merită citită, aşa că mă bucur că am găsit-o.

  • Ion de Liviu Rebreanu

    Ion de Liviu Rebreanu

    Nu ştiu de ce, ca elevi, noi totdeauna fugim de aceste lecturi. Un roman pe care ar fi trebuit să-l citesc în şcoală, dar nu-mi aduc aminte dacă totuşi l-am citit. Cred că le ocoleam şi rareori mă atingeam de astfel de lecturi pentru că le credeam plictisitoare. Ori este doar pentru că atunci când trebuie să faci un lucru doar pentru că trebuie nu-ți mai arde absolut deloc? Adică să nu mă înțelegeți greşit îmi plăcea să citesc şi când eram în şcoală, dar rareori mă atingeam de lecturile obligatori.
    Mi-au trebuit mai mult de zece ani ca să mă hotărăsc să citesc romanul Ion de Liviu Rebreanu. Şi mă bucur că m-am hotărât asupra-i.
    De fapt lecturând anterior Ora 25 a lui Virgil Gheorghiu şi observând o paralelă între țăranul Johan Moritz şi Ion al lui Rebreanu m-am hotărât că-i musai să-l iau la citit.
    A fost o lectură care-ți dă de gândit.
    Trebuie să vă spun că mă pasionează foarte tare lecturile mele. Şi uneori mor că nu am cui spune ce gândesc. Singura persoană cui îi mai povestesc despre ceea ce citesc mă consideră plictisitoare şi-mi spune să tac din gură.
    Mi-ar plăcea să am cui îi împărtăşii impresiile, cui povesti tot ce îmi trece prin cap atunci când citesc o carte.
    Dar nu am, asta e.
    Astfel aici măcar îmi astern ideile, observațiile, impresiile, gândurile.

    Am observat în acest roman câteva tipuri personaje.
    Aş vrea să fac o mică comparație între câteva dintre ele.
    Spre exemplu învățătorul şi preotul. Două personalități importante ale satului românesc. În opinia mea acestia ar trebui să meargă mână în mână pentru mai binele țăranilor români. Dar în romanul lui Rebreanu aceste două personaje sunt în contradictoriu fiind diferiți ca mod de gândire în unele probleme, cu toate că se aseamănă în altele. Preotul Belciug îi apreciază mai mult pe țăranii bogați, precum sunt Toma Bulbuc şi fiul acestuia George. În timp ce în familia învățătorului Herdelea este mai iubit Ion, fiul Glanetaşului, deoarece este considerat băiat isteț, harnic şi săritor.
    Înspre finalul romanului cei doi, preotul şi învățătorul, însuflețiți de aceaşi dragoste de limbă şi în acelaşi timp de disprețul pentru stăpânirea ungară se apropie şi, lăsând vechile neînțelegeri la o parte ,se înfrățesc.
    Cât despre preotul Belgiug pot şi îmi doresc foarte mult să fac diferența dintre acesta şi preoții din zilele noastre a căror năzuințe tind spre lucrurile cele mai lumeşti cu putință, cum sunt maşinile scumpe, case mari, lux şi trai frumos nenică. În timp ce preotul din carte trăieşte cu unica dorință să vadă construită o nouă biserică din piatră în locul celei vechi, motiv pentru care depune efort mare şi el, nu doar enoriaşii. Astfel ar trebui să fie un preot după părerea mea, să lupte pentru o cauză nobilă adresată comunității şi nu doar pentru buzunarul şi binele propriu.

    Altă comparație aş putea şi aş vrea să o fac între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Ion este un țăran sărac, dar cu dragoste de pământ. El îşi doreşte să o ia pe Ana de soție doar pentru că este bogată, dar în sufletul său el o iubeşte doar pe Florica.
    Socrul său a fost întradevăr şi el la rândul său un țăran sărac şi cu iubire de pământ, dar tot cu aceaşi dragoste şi față de mama Anei. Spre deosebire de Ion care nu o iubeşte deloc pe fiica acestuia, ci o consideră chiar urâțică.

    ” Ion o privea şi, fără să vrea, se gândea: „Cât e de slăbuțăşi de urâțică!… Cum să-ți fie dragă?…” „

    Cu toate astea face tot posibilul ca Vasile Baciu să i-o dea împreună cu toate pământurile sale.

    Tot o comparație o mai putem face şi între Ion şi tatăl acestuia, Glanetaşu.
    Țăran sărac a fost şi el. Cu o fată cu stare s-a căsătorit şi el. Dar nu a avut dragostea pentru pământ pe care o are fiul său şi nici dorința lui de muncă. Ci doar lenea şi dragostea de băutură, astfel că până să crească flăcău mare Ion, a distrus toată averea pe care Zenobia a adus-o ca zestre, dar şi moştenirea rămasă mai târziu de la socri.

    Aşa că iată-l pe Ion un țăran sărac cu o iubire pătimaşă față de tot ce-l înconjoară, față de pământ de parcă ar fi o ibovnică mult căutată.

    ” Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud şi-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…”

    În paralel cu zbuciumările sufleteşti ale lui Ion avem familia Herdelea cu propriile lor probleme. Dintre acestia se face remarcat Titu Herdelea poet şi visător, care nu se poate mulțumi cu traiul acesta redus doar la nevoile de toate zilele ci îşi doreşte un scop mai presus de toate.

    „— Numai o pasiune puternică, unică, nezdruncinată dă prețul adevărat vieții!”

    În cele din urmă o găseşte această pasiune, dar cum nu o poate urma în Transilvania aflată sub stăpânirea ungară porneşte către Bucureşti. Ceea ce dacă îmi amintesc eu bine face obiectul următorului roman: „Răscola”.