dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • Farul cu secrete, Santa Montefiore

    Farul cu secrete, Santa Montefiore

    Secretele, misterele, sunt ceea ce fac o carte savuroasă și atât de pe gustul meu. Căutam de vreo săptămână ceva bun de citit între filele site-ului de unde obișnuiesc să descarc pdf-uri. Ce mi-a atras atenția este acesta. Mă întreb cum oare alegem cărțile pe care le citim, sau poate că ne aleg ele pe noi. În fine. Idea e că acest roman mi-a plăcut foarte mult.

    Cum spuneam secretele si misterele sunt ceea ce fac un roman extrem de savuros, asta cel putin pentru mine, nu stiu pentu voi cum e. De aceea cred, si cu siguranta acesta este motivul, mi-a placut acest roman atat de mult.

    De cum începe, îți dă impresia că cea care îți vorbește este o femeie care priveste marea si țărmul care se întinde în spatele ei. Dar ceea ce vei oberva si te va surprinde, pe mine cel putin ma surprins, ea este intradevar o femeie, dar este o femeie moarta, adica, ma rog, spiritul ei.

    Numele cartii este „Farul cu secrete” si are legatura cu intriga romanului, dar si cu femeia al carui spirit deschide primul capitol, povestind cumva franturi din ceea ce credea ea ca a fost viata ei si relatia cu Conor, dragul ei sot. Ceea ce credea ea si cum vedea ea lucrurile din perspectiva ei.

    Mai incolo mergand si citind v-om afla ca lucrurile nu stau chiar asa, si misterul mortii ei ne este dezvaluit abia in ultimul capitol.

    Lucrurile se leaga si cu o familie de la Londra a carei fiice mai mare isi gaseste in apropiere de castelul Ballymaldoon rudele de care nu avea habar. Secrete ies la iveala de peste tot si se pare ca de fapt Ellen Trawton isi are radacinile in totalitate in acest colt uitat de lume al Irlandei.

    Desi, povestea de dragoste dintre cei doi protagonisti a fost destul de palpitanta, sfarsitul cartii, pot sa spun ca nu mi-a fost tocmai pe plac. mda, ce sa zic nu-i vorba ca ma asteptam sa se casatoreasca musai cum au facut-o matusa Peg si Oswald dar totusi mi se pare prea putin pentru ei din ultimul capitol.

    Una peste alta pot sa spun, o carte reusita, mi-a placut mult pentru ca imbina ceea ce imi place mie cel mai mult: secretele, misterul cu dragostea infocata. Merita citita cu siguranta.

  • Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș

    Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș

    Am sfârșit de citit romanul Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș cu un sentiment de tristețe, de melancolie.
    Parcă împărtășind sentimentele eroului principal din această carte am petrecut atâtea dimineți tăcute înconjurată de personajele acestei cărți. Eu i-am văzut perindându-se prin fața ochilor pe Basu, pe Magotu etc, pe dona Bianca, pe „draga mea Lotte”, pe Grig, elevul pus pe fapte mari, poate prea mari…
    A cărui existență mi-a pus diminețile pe jar. Am citit cu sufletul la gură uneori, trăind împreună cu el toată acțiunea, toată drama, toată fericirea, toată tristețea. Ale tinereții bucurii, necazuri. Nefericirea și tristețea clipelor de întoarcere în trecut, după 15 ani de la zilele tinereții, adolescenței sale.
    Sfârșitul, mă întrebam mereu care va fi sfârșitul pe măsură ce înaintam cu lectura către finele acestui roman, ei bine sfârșitul a fost minunat, pe măsură.
    E una din cărțile acelea pe care chiar și după ce o termini îți mai rămâne în minte. Personajele ei, acțiunea, ori nu știu ce anume din ea te face să nu o uiți îți rămâne pe suflet.
    Poate sunt eu un suflet melancolic, poate îmi plac poveștile care emană tristețe, dar adevărul este că sunt sătulă de aceleași predictibile povești de dragoste pe care le găsești mereu. E, e o schimbare uneori, să mai vezi și altceva. Să mai citești altceva.

    Poate că pe alocuri a părut plictisitoare, cu grijile mărunte ale personajelor de zi cu zi, frământările lor cele mai puțin sublime, dar a meritat, a meritat să rămân mereu prezentă, citind când și când câte un capitol, o pagină sau două. Recunosc că am cam neglijat acest roman zile întregi, dar nu l-am abandonat și-mi pare bine.

    Ce dar, ce har, să aibă un autor să scrie un roman în care să trăiești cu eroii împreună, să simți deopotrivă tristețea, dar și bucuria împreună cu ei.

  • „Înainte să adorm”, un trier psihologic care te ține cu sufletul la gură

    „Înainte să adorm”, un trier psihologic care te ține cu sufletul la gură

    Bună dimineața dragii mei.

    Nu am mai intrat de multa vreme în wordpress pentru că pur şi simplu nu am reuşit.

    Dar acum iată-mă din nou aici.

    Tare mult îmi place să scriu şi mai mult îmi place să citesc.

    Ultima carte pe carte citită este despre o femeie de 47 de ani  fără memorie. Aceasta se trezeşte în fiecare dimineață fără nicio amintire din viața ei de adult.

    Suferă un şoc teribil în fiecare dimineață  când privindu-se în oglindă nu o regăseşte pe tânăra de 20 de ani care credea că este.

    Zilele trec fără nici o noimă,fără nici o legătură între ele. Viața ei nu are nici o conexiune cu trecutul  în afara a ceea ce îi spune în fiecare zi, în fiecare dimineață  soțul ei.

    Asta însă nu va dura veşnic pentru că într-o zi o sună  un medic să-i spună că o poate ajuta.

    Ea începe să scrie într-o  agendă tot ceea ce se întâmplă zilnic.

    De acolo nu mai este de cât un pas până la aflarea adevărului.

    Soțul ei nu este de fapt soțul ei, şi nimic nu este ceea ce pare a fi.

    Viața ei este iarăşi în  pericol cum a fost cu ani în urmă când a început totul.

    Numele romanului este „Înainte să adorm ” şi  este romanul de debut al lui S. J. Watson.

  • Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Un castel, o poveste, un mare mister. Kate Morton, Orele îndepărtate.

    Al doilea roman pe acest an de Kate Morton. De la început se anunță plin de mister cum eram obişnuită. În primele rânduri ni se povesteşte de o nălucire, un om de noroi şi o fată închisă în turnul unui castel ce priveşte curioasă pe geam şi dornică de a ieşi afară. Acesta este doar un fragment din „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raimond Blythe, tatăl a celor trei surori, personajul care a cauzat toate relele prin încăpățânarea de a le controla pe fiicele sale chiar şi după moarte şi reprezintă doar prologul.

    Trebuie să vă spun că am avut de curând nenorocul să nimeresc pe net o descriere foarte critică a romanelor scrise de această autoare ceea ce m-a frapat pentru că mie mi-au plăcut. E drept că acesta este doar al doilea roman al acesteia pe care îl citesc şi este adevărat că poate într-un fel ca mod de construcție s-ar asemăna, dar nu poți să spui că te doare capul când le citeşti.

    Este întradevăr o poveste foarte încâlcită de familie. Fragmente din trecut care se succed cu cele din prezent lucru care poate părea un pic complicat pentru unii cititori, dar mie una îmi place acest stil de scritură. Şi nu este prima oară când îl întâlnesc. Şi în ,,Fetița din scrisoare” al lui Emily Gunnis este acelaş fel de întoarcere în trecut şi revenire în prezent pe care îl putem descoperi în romanele lui Kate Morton. Ceea ce mă face să cred că nu are ea însăşi o problemă cu modul de scriere ci doar unii cititori nu înțeleg că este doar o chestiune de gusturi. Poate să-ți placă sau nu un autor, poate să-ți placă sau nu o carte. Poate să-ți pară prea greu de înțeles şi atunci o ocoleşti. E simplu.

    În fine ca să revin la ale noastre în romanul „Orele îndepărtate” totul se învârte în jurul unui străvechi castel cu turn aşezat pe un deal împrejurul căruia la un moment dat s-a contruit un şanț de apărare.

    „Poţi să-ţi închipui? Atâtea camere? „Ziduri străvechi în care răsună orele îndepărtate,”.

    Locuitorii castelui Milderhurst se simt într-un mod care la început pare de neexplicat legați unii de alții şi împreună de acest castel.
    Cele două surori gemene: Persephone şi Seraphina, şi sora lor mai mică Juniper locuiesc acolo de zeci de ani şi nu se ştie câte secrete se ascund în spatele lor. Câte secrete, cât amar şi suferință se ascund în spatele zidurilor străvechiului castel?

    Acțiunea romanului începe cu o scrisoare rătăcită, ajunsă la destinatar cinzeci de ani mai târziu şi care face ca amintiri de mult uitate şi adânc ascunse să revină la viață. Şi cu toate mie mi se pare că nu are nici un sens ca mama lui Edith să ascundă atâția ani fapul că a fost evacuată de la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial într-un măreț castel, acesta este motivul pentru care fiica acesteia să se aventureze să afle mai multe despre trecut.

    Fenomenală este lumea cărților. Poți să te afunzi în povestea celor trei surori fără să faci vreun efort.
    M-am întrebat întotdeauna cum face un asemenea făuritor de cuvinte să creeze o lume întreagă între paginile cărților. Oare cum şi de unde se inspiră, cât este fantezie şi cât este adevăr într-un roman cum este acesta care îmi fură cu totul atenția.

    Fiecare pagină mă încântă cu trăirile, savoarea, parfumul pesonajelor, locurilor, timpurilor pe care le trăiesc şi eu o dată cu toate cuvintele citite.

    Mistere se ascund şi se dezvăluie la fiecare pas, la fiecare pagină citită în acest roman extraordinar al lui Kate Morton.

  • Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Virgil Gheorghiu, „Ora 25”.

    Îmi place să citesc. Îmi place să scriu despre ce citesc.

    Deci iată , „Ora 25” se numeşte romanul despre care vreau să povestesc.
    A fost scrisă în exil de către un mare autor şi din păcate pentru prima dată publicat în limba franceză din cauza regimului comunist de la noi care i-a interzis acestuia publicarea în țara noastră. Virgil Gheorghiu este numele lui şi din păcate pentru mine nu am auzit până acum de el.
    Am găsit cartea tot pe acelaşi site de unde îmi descarc mereu şi mi-a dat un sentiment de ceva cunoscut, ceva ce mă chema să o citesc.

    Aveam în timpul acela o stranie greață de tot ce mă înconjoară în viața reală şi nu aveam chef de nimic. Dar cartea aceasta m-a atras cumva într-un fel.

    În tristețea cumplită şi apăsătoare a firii mele interioare am citit mai întâi prefața scrisă de Paul Miclau în 1991. Vă spun sincer că nu citesc niciodată prefața. Adică serios cine o citeşte? Dar în acest caz am făcut o excepție fără simt că fac o excepție. Altă dată scriitura poetului mi s-ar fi părut greoaie şi greu de citit, dar acum tocmai aceasta mi-a plăcut şi mi-a distras atenția de la simțămintele mele. Acesta prezintă într-un fel acțiunea romanului şi face o paralelă între Ion al lui Liviu Rebreanu şi Ion/Johan din prezentul roman, având ca trăsătura comună dragostea pentru pământ.
    Citind prefața, dar şi romanul apoi binențeles, mă duce cu gândul şi îmi deschide o dorință de a reciti romanul lui Liviu Rebreanu, mai ales că îl şi am în casă.

    Fiecare simte şi descrie o carte în felul său.
    Şi eu la rându-mi fac aceasta.

    E trist, apăsător de trist destinul. Destinul oamenilor ce au murit pe capete în lagăre. Este cu adevărat trist. Este cu atât mai trist cu cât este complet adevărat.
    Eroul nostru este un țăran român al cărui nume dat mama sa este Ion, dar numele acestuia de familie cine ştie cum şi de ce este Moritz.

    Pe rând numit Iacob, Ion, apoi Ianoş, şi Johan, este acuzat pe rând că este evreu, că este român, că este ungur, că este nazist, că multe altele şi este închis în nenumărate lagăre. Este bătut, înfometat, obligat să muncească pentru idealuri ce nu sunt ale lui.
    Este închis în România într-un lagăr de muncă pentru evrei, deşi el le repetă tuturor că nu este evreu. Evadează şi trece granița în Ungaria unde este arestat pentru că este român. Este bătut şi schingiuit ca să spună secrete pe care el sărmanul nu le ştie. Ca să spună un adevăr care nu este al lui pentru simplu fapt că nu este adevărat, şi oricât ar fi spus el ce era al lui nu l-a crezut nimeni.
    Niciodată, acesta este absurdul situației, niciodată, dar niciodată oricât ar fi spus el adevărul său nu-l credea nimeni. Şi oricât ar fi, de l-ar fi crezut de la un punct nu mai avea nicio importanță. Căci el numai era un om pentru cei care l-au ținut închis atâția ani în lagăre şi închisori ci era doar un nume pe o listă. Nu-l puteau percepe altfel decât ca parte a unei categorii.
    Cel mai absurd fapt al existenței lui Ion al lui Virgil Gheorghiu este că dacă nu ar fi evadat, atunci când nemții/naziştii au pierdut războiul el ar fi fost eliberat împreună cu toți ceilalți prizonieri din lagăre naziste. Şi nu l-ar mai fi plimbat dintr-un lagăr în altul timp treisprezece ani.

    Trebuie să recunosc că la capitolul istorie stau prost, deci nu pot şti cât din prezentul roman este fapt concret şi cât este fabulație. Cu siguranță multe lucruri nu le ştiam şi nu le ştiu nici acum.

    Ar trebui probabil să scriu mai multe despre firul narativ dar pur şi simplu nu-mi găsesc cuvintele, aşa că mă opresc aici.

    Tot ce pot să mai spun este că e o carte care merită citită, aşa că mă bucur că am găsit-o.