De curând am citit această carte: „Zăpadă de primăvară” de Yukio Mishima.
În fața ochilor mi s-a deschis o lume necunoscută: Japonia de început de secol XIX. Vechile tradiții ale epocii Meiji sunt pe care de dispariție în timp ce încep să pătrundă obiceiuri occidentale. O poveste de dragoste se prefigurează, dar nehotărârea tânărului Kiyoaki îl împiedică pe acesta să și arate sentimentele în momentul potrivit. O cerere în căsătorie este făcută, iar lucrurile se pun în mișcare. Este cerută permisiunea împăratului pentru logodnă și căsătorie. Un prinț vrea să o ia de soție pe frumoasa Satoko.
De abia atunci tânărul Matsugae se trezește că de fapt și o dorește pe Satoko. Acesta forțează câteva întâlniri cu fata. Dar ei merg mult prea departe cu intimitățile în timpul petrecut împreună.
Lucrul inevitabil are loc. Satoko rămâne însărcinată. Scandalul trebuie evitat cu orice preț. Nimeni nu se gândește, însă, la sentimentele fetii.
Kiyoaki cel rece și leneș de la începutul romanului se arată disperat de dragoste în ultimele pagini. El și-ar da și viața să-și mai vadă odată iubita. Dar…
Dintre toți participanții la acțiune singurul care îl înțelege pe tânărul enigmatic este Honda, bunul său prieten. El îi este mereu aproape, fără să-i pună prea multe întrebări. Îi sare în ajutor chiar și când situația este dramatică.
La final într-adevăr se petrece o tragedie, dragostea celor doi fiind fragilă la fel ca zăpada de primăvară care se destramă înainte de a atinge pământul.
Mi-e foarte greu să încep să scriu despre această carte. De multă vreme tot amân să fac asta. Dar fiind faptul că ar fi bine să o duc în curând înapoi la bibliotecă cred că ar fi bine sa încerc să aștern aici câteva gânduri.
Ei bine subiectul cărții este viața unei familii formate din mama, fiul și fiica ce într-o noapte de iunie a anului 1941 au fost săltați de cei de la NKVD. Li s-au dat doar treizeci de minute pentru a aduna cele necesare pentru călătoria pe care urmau să o facă. Aceștia nu mai știau nimic de tatăl lor sau despre ce se va întâmpla în continuare.
Împreună cu ei mai erau și alți oameni cunoscuți de la bancă, de la bibliotecă, etc., în timp ce alții priveau de după perdea. Fata, pe nume Lina avea varsta de cinsprezece ani, iar băiatul pe numele lui Jonas era doar un copil, avea opt ani și de-abia își căra valiza, bietul de el.
I-au urcat mai întâi într-un camion care i-a dus la un depou de vagoane, undeva în provincie. I-au încărcat în vagoane roșii pentru vite ce aveau pe ele inscripționat în rusește „Hoți și prostituate”. Vagoanele nu aveau nici un confort, doar câteva lavițe formate din scânduri și o gaură pe post de toaletă. O găleată de apă și una de lături dimineața, a fost tot ce au primit pe post de hrană în cele 6 săptămâni cât a durat călătoria.
Lina a încercat tot timpul să se gândească la tatăl ei. Sperând că se vor întoarce cât mai curând acasă. Sperând că le va găsi, că se vor regăsi, desenează o hartă pe batistă, în idea aceasta oamenii vor trece micul obiect textil din mână în mână. Ea va continua să deseneze mereu, chiar dacă risca foarte mult făcând asta.
La fiecare oprire a trenului cu deportați oamenii morți, copii sau adulți erau înșirați fără milă. La aceste decese s-au adăugat apoi cei care au murit din cauza condițiilor inumane din lagărul de muncă. Erau puși la muncă, înfometați și umiliți.
O astfel de lectură te face să-ți dai seama că puținul pe care îl ai nu e chiar atât de puțin, greul prin care treci nu e chiar așa de greu. O astfel de carte de impresionează cu atât mai mult cu cât atâția oameni au trecut cu adevărat prin asta.
Au fost momente când am pus cartea jos căci nu mai puteam citi. Prea dureros! Prea groaznic!
Printre rânduri am strecurat și câteva pagini din carte. O parte din acelea care m-au impresionat, înfuriat, îndurerat, pe mine….
De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.
Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.
Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.
„Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie
A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.
Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?
Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.
„Al șaptelea copil” -Erik Valeur
Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.
Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…
*Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.
*Finalul
Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.
Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.
Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…
Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…
M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.
Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.
Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți) sunt în primplan.
Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.
„Fata dinainte” J. P. Delaney
Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.
Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.
Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?
Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.
Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun. Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.
Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.
Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?
Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.
Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.
Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.
Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să îi pătrund înțelesurile acestui personaj.
În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.
Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.
„Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.
Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.
Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.
Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui… Peste firea lucrurilor nu poți trece.. Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….
Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….
„Hronicul și cântecul vârstelor” ne poartă puțin câte puțin prin viața poetului, începând cu copilăria acestuia și continuând cu adolescența și începutul vieții de adult.
Ne introduce pentru început în lumea satului și a copilăriei unde ne aducem aminte că și noi am fost copii odată. Eu m-am regăsit în momentele de joacă la grămada de nisip pe care vreun vecin o avea la drum. Și eu făceam asta! Și eu mă jucam în nisip! Și deasemenea în momentele de ceartă și apoi de împăcare cu tovarășii de joacă și de năzbâtii. Și eu am fost cândva copil și nu am fost atât de diferită.
Și mai interesant este faptul că în primii patru ani de viață Lucian Blaga nu a rostit nici un cuvânt, că apoi să înceapă deodată a vorbi perfect corect, fără încâlcelile în exprimare a unuia de vârsta lui.
Sunt câteva momente care m-au impresionat în mod deosebit și mi-au rămas întipărite în minte fiecare pentru alt motiv.
Primul o are mijlocul atenției pe mama. S-a întâmplat într-o zi micul Blaga mergea deja la școala din sat. Străzile din Lancrăm sunt în flăcări și el fuge acasă unde o găsește pe aceasta, care suită pe stogul de paie din dosul șurii „sta la pândă, cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele”. Lupta pe care Mama o ducea cu focul i-a lăsat poetului sentimentul că aceasta va fi totdeauna mai puternică decât orice element potrivnic.
„În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre.”
Al doilea moment al copilului Lucian Blaga pe care vreau să îl mai aduc aminte, un moment care m-a impresionat din cu totul alt motiv. Acesta se întâmpla în prima zi de la școala din Sebeș. Acolo trebuie să vă spun că existau niște reguli nescrise despre cum mergeau lucrurile. Elevii buni, silitori, cu rezultate bune la învățătură ocupau locurile cele din față. De multe ori aceștia își schimbau băncile chiar și în timpul orelor în funcție de răspunsurile pe care le aveau la lecție, la ascultare. Primele locuri erau cele mai bine văzute și cele mai dorite. Iată de ce în prima zi de școală fratele mai mare al lui Lulu, așa cum era alintat acesta acasă, l-a așezat în banca a doua, uzurpând locul altui școlar. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Profesorul l-a dus de ureche pană în ultima bancă. Această întâmplare a făcut ca el să-și dorească foarte mult să fie primul în clasă și să ocupe unul din primele locuri în bancă. Pentru asta școlarul Blaga s-a străduit din răsputeri, a învățat și astfel, deși paradoxal ura școala din rărunchi, a ajuns primul în clasă și nu l-a mai dat nimeni la o parte.
Sinceră să fiu trebuie să spun că m-a uimit această atitudine a sa față de situația dată pe care cu siguranță nu toți copiii ar fi avut-o atunci și nici acum.
Aș vrea să mai scriu despre un alt moment ce mi-a rămas în minte. Și anume finalul scolii liceale de la Brașov când revenind acasă era cel mai fericit fără să știe că de fapt cei mai buni și cei mai fericiți erau anii care tocmai care s-au sfârșit.
Pretutindeni scrierea lui este presărată cu expresii frumoase, datorate cu siguranță firii sale poetice.
Totodată această carte este o oglindă a acelor vremuri pe care el le-a trăit, Primul Război Mondial fiind o grea încercare. Episodul petrecut la Viena când el și prietenul său, împreună cu alți zeci de studenți au mâncat macaroane umplute cu viermi mi s-a părut înfiorător. Aceasta după părerea mea arată nivelul de degradare și de umilință la care au fost supuși oamenii. Acel fragment mi s-a părut îngrozitor cu atât mai mult cu cât sunt convinsă că nu a fost singurul de acest fel care s-au petrecut.
dinsufletulmeu 