dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • „O viață regasită”, Lisa Jewell

    „O viață regasită”, Lisa Jewell

       

       Am citit acest roman „superb de bizar”, cum însăși autoarea îl definește, în mai puțin de o săptămână. Atât de mult mi-a plăcut încât nu am reușit să fac altceva decât să citesc din el când poate că aș mai fi avut și altceva de făcut.

        Acum sunt hotărâtă ca precum îmi este obiceiul să aștern aici câteva gânduri legate de ultima lectură savurată în tihnă în orele dupamiezilor plăcute de primăvară.

         Această carte spune povestea dispariției unei tinere fete de doar 15 ani. Ellie Mack se apropia de un examen important când a dispărut fără urmă.

         În paginile cărții urmărim un șir de evenimente întâmplate atunci și acum și încercăm să înțelegem cum anume se leagă  profesoara care o medita la matematică cu puțin timp înainte de nefericitul eveniment, iubitul acesteia și fiica acestuia care în mod straniu seamănă cu fata care nu s-a mai întors nicicând acasă.

         Laurel Mack este mama disperată care timp de 10 ani nu a mai vrut să știe nimic, i-a îndepărtat pe toți chiar fără să vrea. Soțul și ceilalți doi copii ai ei și-au continuat viețile, numai ea pare să fi rămas în loc așteptând în fiecare zi, ca frumoasa ei fată să revină acasă.

           Într-o zi în care adevărul că fiica ei nu se va întoarce niciodată în caldele-i brațe i s-a arătat, Laurel a simțit trista resemnare că viața continuă chiar și așa. Atunci i-a apărut în cale Floyd Dunn, un bărbat a cărui mod de a se îmbrăca și pieptăna îi aduceau aminte de, acum fostul soț, Paul. În mod straniu chiar și ochelarii cu ramă de baga se asemănau cu cei pe care îi purta acesta.

         

            Floyd are și el două fiice. Dar în mod straniu una dintre ele, cea mai mică o va tulbura pe Laurel prin asemănări uluitoare cu fiica ei dispărută în urmă cu 10 ani. Poppy are 9 ani și Laurel remarcă anumite similitudini fizice, dar și de comportament dintre aceasta și fiica ei pierdută. Ceva îmi spunea în timp ce citeam că aceste asemănări nu sunt întâmplătoare, nici cea dintre Poppy și Ellie și nici cea dintre Floyd și Paul.

       Există tot felul de indicii care arată că Floyd nu este de fapt ceea ce pare. Iar legătura lui Noelle Donnelly duce cu gândul la ceva înfiorător. Dar adevărul intervine spre final.

        O carte cu adevărat „bizară” pe care am citit-o pe nerăsuflate. Multe învățăminte putem trage din aceasta. Cum să nu avem încredere în nimeni. Cum să ne încurajăm copiii să ne spună întotdeauna ce simt și ce gândesc.

        Mintea mea de mamă a tras niște concluzii legate întâmplările din carte, dar care au legătură cu viața de zi cu zi totuși. Dar vă las pe voi să trageți propriile concluzii.

  • „Dans în arenă”, de Jojo Moyes ; ultima lectură, o lectură emotionantă, câteva gânduri și impresii

    „Dans în arenă”, de Jojo Moyes ; ultima lectură, o lectură emotionantă, câteva gânduri și impresii

            Am terminat de curând de citit această carte.

          Mi-a plăcut foarte foarte mult. Jojo Moyes scrie într-un mod care te face întotdeauna să trăiești împreună cu personajele pe care le construiește. Sinceră să fiu nu mă așteptam că o carte despre cai să mă emoționeze într-atât. Dar mi-am dat seama citind că nu e doar despre cai, ci despre legătura pe care o poate crea o fată de paisprezece ani cu calul ei. Este vorba despre conexiunile dintre oameni. Legătura emoțională care s-au creat între personaje este ceea ce m-a făcut să mă bucur că am citit această carte.

          Inițial în primele capitole ni se prezintă în paralel două personaje, amândouă feminine, fiecare cu viața ei diferită de a celeilalte. Că mai apoi cele două povești de viată să se suprapună.

         

           Fata cu calul este Sarah. Ea este nepoata lui Henry Lachapelle. Acesta a fost  membru în tinerețe în „Le Cadre Noir” o academie veche care a căutat excelența dintotdeauna. Bunicul a păstrat întotdeauna acea pasiune pentru cai și a căutat să o învețe și pe nepoată asemenea. Cartea lui Xenofon, nelipsită din casa lor, învățăturile lui despre disciplina și toate celelalte detalii importante pentru „dresare” unui cal au fost cele care i-au mai rămas lui Sarah după ce „Papa” s-a îmbolnăvit.

           După cum vă spun această fată nu este la fel ca celelalte adolescente de vârsta ei. Ea a învățat de la bunicul ei să-l iubească pe Baucher, numit de obicei Boo, cu această pasiune cu care probabil numai un francez poate iubi caii. Englezii, observase Henry încă de la începutul vieții lui în Anglia, se poartă diferit cu caii.

         Viața îi este dată peste cap atunci când după ce bunicul fiind internat în spital începe să întâmpine tot felul de probleme.

          

           Cealaltă prezență feminină importantă din carte este Natasha Macaulay.  Viața ei este un talmeș balmeș format din foarte multă muncă și iar și mai multă muncă. Relația ei cu aproape fostul ei soț s-a dus de  râpă după pierderea a mai multor sarcini. Fiecare și-a consumat durerea în felul său. Dar aceste pierderi și felul cum el era mereu înconjurat de femei tinere și frumoase a căscat o prăpastie între ei. Nesiguranța Natashei a fost ceea ce a apropiat-o de Connor și a îndepărtat-o de Mac.

    Natasha și Mac sunt un cuplu aproape divorțat. Dar când Sarah apare în viața lor încet dar sigur ei doi se vor reuni. Și va duce  aceasta la o reîmpăcare plină de emoții .

         O călătorie minunată în care cei trei se caută și se regăsesc.

         Despre căutare și regăsire,  despre regăsirea celuilalt și totodată a sinelui.

  • Alfabetul relațiilor. Iubirea de la A la Z de Andrei Vulpescu

    Alfabetul relațiilor. Iubirea de la A la Z de Andrei Vulpescu

    Am văzut această carte acum o lună pe raftul de la bibliotecă. Dar aveam deja în brațe trilogia „Albă-ca-zăpada” și mă îndreptam spre ieșire. Mi-am pus în gând însă ca data viitoare când ajung la bibliotecă dacă o găsesc tot acolo să o împrumut. Mi-a sărit în ochi titlul și mi-a rămas în minte.

    Trebuie să recunosc însă că autorul nu mă impresionase cine știe ce prin aparițiile lui la tv și atunci când am văzut mai bine de cine e scrisă am puțin relativ dezamăgită. Nu eram chiar sigură dacă vreau să o citesc. Însă trebuie să vă spun că  după prima pagină mi-a plăcut, mi s-a părut ok.

    Citind această carte mi-am dat seama că există două tipuri de iubire: iubirea matură si iubirea imatură.

    Și mi-am mai dat seama de un număr de lucruri. Am redescoperit chestii pe care le știam deja. Am realizat, am conștientizat, mi-am amintit comportamente pe care uneori uit să le iau în seamă.  Greșeli.

       În „Alfabetul relațiilor Iubirea de la A la Z ”  Vulpescu tratează o serie de subiecte pe care ar trebui să le știe oricine, exact, despre iubire. Această carte este așezată exact sub forma unui „alfabet”. În carte fiind înșirate o serie de subiecte enumerate în ordine alfabetică. Toate acestea au foarte mare relevanță pentru subiectul despre care el vorbește. Într-adevăr că nu peste tot mi-a plăcut cum scrie, dar in unele subiecte pot să spun că am avut unele revelații. Și așa cum e bine să faci când citești o carte de dezvoltare personală, mi-am luat notițe.

        Și cum ziceam există unele subiecte cu care rezonez puternic. A atins anumite puncte dureroase, lucruri pe care aș vrea să le schimb sau să le fac altfel.

         Iată câteva dintre noțiunile care mi s-au părut interesante și despre care am vrut neapărat să scriu astăzi.

         El vorbește despre iubire, despre cum tehnologia ne îndepărtează. Despre bucurie și fericire. Întreabă-te „Ce înseamnă fericirea pentru tine?”Chiar este o întrebare foarte bună. Ce înseamnă fericirea pentru mine? Pentru mine înseamnă să citesc, să mănânc 🙂, să ….   să fiu liberă, liniștită, să fiu apreciată, să am posibilitatea să evoluez, să cresc, să mă dezvolt.

    Furia

          Când ești furios nu te mai interesează nimic. „Nu mai vezi limpede lucrurile. …   Asta înseamnă că vei face tâmpenii pe bandă rulantă”.  Și eu am probleme cu gestionarea furiei, uneori. Cel mai adesea aceasta îmi este declanșată de interacțiunile cu cei mici. Picii ăștia știu ca nimeni altcineva să scoată dracii din mine. Treaba mea este însă aceea de a conștientiza. De a învăța să gestionez ceea ce mi se întâmplă.

      Stima de sine este foarte importantă. Nu-l poți iubi pe celălalt dacă mai întâi nu te iubești pe tine. Este important să găsim căile prin care să ne ridicăm stima de sine. Să nu ne mai judecăm așa de aspru.

       Grija

       Să ai grijă nu înseamnă să-l duci pe celălalt în spinare, să ai grijă înseamnă să-ți pese. Și aici m-a deranjat că a vorbit doar despre bărbați, care într-adevăr simt această obligație, nevoie, datorie nici nu știu cum s-o numesc de a se îngriji de mamă, bunică, etc și până mai ajunge el să  se îngrijească de iubită/soție e deja obosit și nu mai poate. Dar despre femeia căreia i se cere să se ocupe de bărbat de parcă l-ar fi adoptat și ar fi luat locul mamei nu spune nimic. Da, cred că femeia vrea un bărbat partener de viață și nu un copil mare de crescut.

       Deci să ai grijă nu înseamnă să-l duci pe celălalt în spate, să ai grijă înseamnă să-ți pese, să fi atent la celălalt, 

         Alte noțiuni foarte importante în „alfabetul relațiilor” este iertarea și intimitatea, dar intimitatea psihică face mai mult decât cea fizică.

         Inspirația

        Noi, oamenii, suntem mereu într-o continuă creștere. Vulpescu spune că într-o relație este bine că să ne inspirăm unul pe celălalt în această dorință de creștere. Dar când unul din cei doi stagnează îl va ține și pe celălalt pe loc.

        Cele 5 limbaje ale iubirii

        Acestea sunt declarațiile, timpul petrecut împreună, darurile, serviciile și contactul fizic. Care e al tău și care e al partenerului tău.

           Alte idei din carte care mi s-au părut foarte bune

       Ideea conform căreia „contrariile se atrag” este de fapt doar un mit, în realitate ne plac oamenii care ni se aseamănă.      

           Fiecare dintre noi avem nevoi diferite.

          Comunicarea este esențială.

         Să-ți faci zilnic un „reality check”. Pune-ți întrebări. Bilanțul zilnic este esențial pentru a nu te îndepărta de tine. 

          „Învață să fi fericit singur.”

           „Iubirea înseamnă bucurie reciprocă nu  tortură reciprocă”

           Oamenii fericiți separat sunt fericiți și împreună.

       

          

      

  • „Darul croitoresei”, o lectură revelatoare de mărțișor

    „Darul croitoresei”, o lectură revelatoare de mărțișor

    Ne aflăm la începutul lunii martie, perioadă a lunii în care sărbătorim femeia. Iată această carte pe care am terminat-o de curând este dedicată femeilor puternice dintr-o perioadă neagră a istoriei secolului trecut.

    „Darul croitoresei” m-a fascinat de la prima pagină.

    Nu este prima carte care a fost scrisă pe acest subiect, dar este o carte pe care eu am citit-o cu mare atenție la detalii. E una din cărțile care m-au împins să aflu mai multe despre istorie, geografie, monumente sau muzee….

    Am făcut căutări pe Google pe seama a diverse teme care m-au nelămurit. Orice informație este la doar un click distanță.

      Începutul anilor 40 ai secolului trecut au fost o grea piatră de încercare pentru locuitorii Franței și nu numai. Cucerirea Naziștilor asupra Europei s-a dovedit a fi de o cruzime înfiorătoare.

    „Darul croitoresei” relatează încercarea  lui Harriet de a afla cât mai  multe despre originile ei franțuzești.  Ceea ce o aduce la Paris este o poză, singura legătură a ei cu trecutul. În fotografie zâmbesc trei tinere încântătoare. În spatele lor se  vede clădirea Delavigne, Couturier, casa de modă haute couture. Pe cealaltă parte a fotografiei sunt scrise trei nume „Claire, Vivienne, Mireille” și cuvintele „Paris, mai 1940”. Una din cele trei fete este chiar bunica lui Harriet.

    Claire, era  croitoreasă în Parisul anilor ’40. Asuprirea Franței de către cucerirea Nazistă aduce nesiguranță pentru toți. Toate visele i s-au năruit lui Claire, care și-ar fi  dorit o viață de frumoasă în încântătorul și strălucitorul Paris. În schimb are parte de foamete, de frig și de dezamăgiri. Și ce discrepanță între toate acestea suferite de muncitori și scumpele materiale din care erau realizate rochiile la care lucrau cu atâta migală croitoresele.

    Claire nu este singură, cu ea sunt prietenele ei, Mirreile și Viviane. Toate trei erau croitorese la Delavigne Couturier.

    Ce diferență mare este între curajul și hotărârea lui Mirreile și teama inițială de a se implica a lui Claire. În cele din urmă o dezamăgire amoroasă o face pe tânăra croitoreasă să vrea să colaboreze împreună cu prietena sa la misiunea Rezistenței franceze.

    Citind această carte mi-am pus întrebarea oare eu aș fi avut acel curaj nebun de face ce au făcut ele?

    „Darul croitoresei” este o carte care ne vorbește despre război și nesiguranță, despre curaj și despre riscuri asumate pentru un ideal măreț. Libertatea. Siguranța. Pacea. La asta visau și spre asta năzuiau cu toții. Femei puternice în timpurile acelea periculoase au făcut eliberarea posibilă, chiar cu prețul vieții lor.

    Romanul ne poartă pe rând între Parisul zilelor noastre (2017)  și cel al anilor ’40;
    Agitația interioară a lui Harriet produsă de moartea mamei ei care și-a luat viața când ea era încă un copil are legătură cu drama războiului trăită de bunica ei Claire.
    Suferința poate fi moștenita? Se pare că unii cercetători cred că da.

    Îmi aduc eu oare vreodată să fiu recunoscătoare pentru ce am? Pace, libertate!
    Să citim, să învățăm să ținem ochii deschiși că niciodată să nu mai lăsăm asta să se întâmple!

    Cum se leagă mereu una de alta zilele astea de când citesc această carte tot întâlnesc pe internet pe unde umblu oameni care vorbesc despre acest subiect al războiului, evreilor uciși în lagăre, al partidelor din zilele noastre care au anumite similarități cu ce au avut ca propagandă socialiștii și naționaliștii din timpul acela.  Ce înseamnă asta? Nu degeaba ni se spune luați aminte să nu mai lăsați asta să se întâmple niciodată.

  • Lumikki Andersson, o altfel de „Albă că zăpada”; ultima carte citită,prima carte pe anul ăsta

    Lumikki Andersson, o altfel de „Albă că zăpada”; ultima carte citită,prima carte pe anul ăsta

    Ultima carte citită este de fapt o serie de trei romane scrisă de o autoare finlandeza. Cele trei romane prezintă povestea unei adolescente pe nume Lumikki Andersson.

    Cumva autoarea s-a inspirat și a reinterpretat basmul binecunoscut „Albă că zăpada”. Chiar numele personajului principal „Lumikki” semnifică „Albă că zăpada” in finlandeza, iar numele de familie, ce coincidență, este același ca al unui alt autor de basme. Încă un element ne mai duce cu gândul la povestea pentru copii și anume titlul fiecărei cărți în parte: „Roșu ca sângele”, „Alb ca zăpada”, „Negru ca abanosul”. Pornind de la fiecare titlu în parte afundându-ne în lectură vom descoperi o serie de elemente care se potrivesc culorii specifice din titlu. Asemenea unui erou din povesti Lumikki va întâmpina multe încurcături și pericole din care va reuși cu succes să iasă și să biruiască răul.

    Dar ia să vedem cine este de fapt aceasta?

    Lumikki e o adolescentă un pic atipică din Finlanda. Viața ei ia o întorsătură periculoasă atunci când descoperă în camera obscură a liceului bani pătați de sânge puși la uscat.

    Pe tot parcursul celor trei romane are de a face cu amintiri adormite din copilăria ei îndepărtată. Aceste amintiri se leagă în toate cele trei cărți ale seriei și își au dezlegarea în ultimul din ele.

    Cât de grozavă mi s-a părut cartea asta și cât de mult mi-a plăcut! E culmea că la primele pagini chiar mă întrebam oare de ce am luat-o de pe raft. Asta pentru că nu înțelegeam prea nimic. Dar, când am ajuns pe la capitolul al treilea mi-am dat seama că această carte merită citită.

    Toate cărțile seriei „Albă-ca-zăpada” mi-au plăcut. Modul de a scrie al autoarei m-a captivat. Aventurile personajului principal Lumikki își găsesc mereu rezolvarea în felul ei determinat de a fi. Deviza ei a fost întotdeauna: „Nu te amesteca în  treburi care nu te privesc”. Dar în fiecare din cele trei romane ajunge să facă fix pe dos.

    „Roșu ca sângele” este numele primului roman al trilogiei. Roșu  ca sângele pe care l-a vărsat Natalia Smirnova fiindcă a vrut să trădeze mafia. Roșu ca sângele de pe bancnotele pe care le găsește Lumikki în camera obscură a școlii. De aici și pană la a-și risca viața pentru o fata cu care nici măcar nu era prietenă chiar dacă erau colege de școală nu mai e decât un pas.

    „Alb ca zăpada” este titlul celui de-al doilea roman din seria scrisă de autoarea finlandeză. În cel de-al doilea roman Lumikki se află la Praga pentru o vacanță binemeritată plină de calm și relaxare. Daaar, nu are parte de ea.  Căci o fată pe nume Zelenka îi spune că este sora ei. Inițial nu prea știe ce să creadă, dar cum opțiunea de a-și întrebă tatăl este exclusă decide să se mai întâlnească cu ea de câteva ori pentru a afla mai multe. O sectă religioasă numită  „Familia Albă” și o persoană însetată după  știri puternice fac totul să se precipite și iată cum și aici  eroina noastră cu nume de personaj  de basm salvează ziua.

    „Negru ca abanosul” este ultimul roman al seriei. Acesta pe lângă intriga lui propriu zisă care ne aduce un nebun fanatic în prim plan, are proprietatea de a dezlega toate misterele și la final o aduce într-un un punct în care eroina noastră este liniștită și calmă și nu se mai teme de nimic. În „Negru ca abanosul” un necunoscut îi trimite scrisori și o urmărește peste tot proclamându-se admiratorul ei absolut. Ne întrebăm împreună cu Lumikki pe tot parcursul lecturii cine să fie, cine să fie? Am ajuns la un moment dat când mă întrebam nu cumva o fi unul cei doi băieți de care era îndrăgostită? Sau vreun alt străin periculos? Dar de unde a apărut? Cine poate fi? Vom afla identitatea lui spre finalul romanului atunci când multe secrete vor fi dezvăluite.

      „Un thriller pentru adolescenți.” Ei bine eu nu’s tocmai o adolescentă, asta dacă nu vreți să considerați vârstă de 35 de ani o adolescență prelungită 😅, dar aceste romane mi-au plăcut. M-au captivat. E ceva când un autor te poate face să crezi cu totul și să trăiești cu personajele. Atunci de-abia o carte e bună. Când trăiești și simți în lumea lor, a personajelor.