Etichetă: lectură

  • „Codul unui gentleman”, plictisită până la moarte….

    „Codul unui gentleman”, plictisită până la moarte….

    „Codul unui gentleman”, o carte jumate plictisitoare, jumate sau mult mai puțin de jumate amuzantă.

    Enervant de plictisitoare, cu un fir narativ ce mie nu mi se pare verosimil, dar amuzantă pe alocuri datorită unor replici sau comportamente ale adolescentei năbădăioase care se presupune că ar fi Holli. Momentele acesteia cu Helen, femeia în casă a lui Eric, iarăși mi-au părut că se leagă bine.

    Ce nu am crezut necesar și nici nu cred și nu vreau să cred posibil este o așa zisă relație/atracție între adolescentă și avocatul de 29 de ani. 12 ani de diferență mi se pare mult, mai ales când domnișoara este încă minoră.

    Poate este pentru că am 35 de ani și un copil de 9, dar doamne eu nu pot să văd posibilă o astfel de relație. În fine, poate dacă aș fi citit-o când eram adolescentă altfel aș fi privit lucrurile. Dar iarăși, dacă stau să mă gândesc, nu aș fi citit o astfel de carte la aceea vârstă.

    În fine, nu știu ce a avut în cap autoarea când a scris această carte, dar sincer, dacă s-ar fi limitat la adolescenta rebelă pe care avocatul Eric se hotărște să o cizeleze ar fi fost de ajuns. E a naibii de amuzantă Holli uneori. Și maxim să fii adăugat o idilă cu mătușa care, fie vorba între noi, e tânără, roșcată și disponibilă, sigur ar fi fost mult mai ok.

    Cu siguranță această carte e gustată mai mult de persoanele de vârstă mai mică, dar părerea mea e că mesajul ei nu-mi pare unul ok.

    Plus că mai am unele nelămuriri. Spre exemplu cine-i autoarea, și de ce deși are un nume clar românesc a scris o carte a cărei acțiune se întâmplă în America. Despre Holli Sumers se spune că are 17 ani, a terminat liceul, și mai are un an până la majorat. Ei bine dar asta nu are nici un sens. Nu cred este vreo țară unde la 17 ani să fi terminat deja liceul. Dar ma rog, lăsând asta de o parte, altceva sare foarte tare în ochi! 17 ani și mai are un an pana la majorat!? Hai nah, că asta nu se poate. În SUA din câte știu eu și cred că știm cu toții tinerii devin majori la 21 de ani. Deci nu la 18. Așa că nu avea cum avea 17 ani și încă un an până la majorat.

    Deci sunt două posibilități ori autoarea a scris aiurea cartea ori cei de la editură au strecurat o greșeală. Și atunci personajul Holli nu are 17 ci vreo 20. Atunci astfel ar sta lucrurile, dar nu cred că e cazul căci nu ar mai vorba de o adolescentă. Deci tind să cred că e doar vorba de o autoare care nu prea știe ce vrea și care a cam bulversat totul.

    Pe final nu vreau decât să spun că tare mă bucur că nu am dat banii pe ea, ci doar am împrumutat-o. Tare ciudă mi-ar fi fost să cumpăr un asemenea specimen de carte. Dacă am citit-o până la urmă a fost numai așa de amorul artei și ca să văd cele câteva fragmente simpatice. Dar nu vreți să știți peste câte fragmente, pagini chiar, am trecut așa fugitiv, pentru că nu pot pur și simplu, nu pot, aia e, nu pot altfel.

    A și am uitat cumva de cele câteva elemente de telenovelă? Apariția tatălui, accidentul lui Holli, apariția lui Eric fix la momentul potrivit, fără să știm ce Dumnezeu mai făcea el prin zonă, deși o lăsase de ceva timp pe fată acasă, accidentul lui Eric apoi și vindecarea miraculoasă a tinerei, sunt doar câteva elemente care se potrivesc ca nuca-n perete în această carte.

    Totuși înclin să cred că tanara autoare care a scris asta are talent și asta datorită celor câteva fragmente interesante pe parcursul cărții. Spre exemplu apariția părinților a fost mai inspirată și amuzantă decât celelalte elemente de neprevazut adăugate.

  • Cântecul sirenei • Andre Lay  ■ Roman polițist

    Cântecul sirenei • Andre Lay ■ Roman polițist

    Roman polițist

    Ceea ce mi-a atras atenția asupra acestei cărți a fost modul de a scrie al autorului. Chiar nu ma așteptăm ca acesta sa fie un roman polițist.

    Nu am observat înscrisul „COLECȚIA POLIȚISTĂ” de pe coperta cărții decât atunci când am ajuns acasă.

    Cum spuneam ceea ce m-a atras asupra acestei cărți a fost că deschizând cartea la prima pagină și citind câteva cuvinte, poate un rând sau două, mi-a plăcut modul în care erau scrise.

    Și într-adevăr, cu greu găsesc câte o carte care să-mi placă modul de exprimare al scriitorului. Care să nu fie doar o înșiruire de idei și de fapte. Să fie ceva mai mult. Și aici chiar era vorba de asta. Cel puțin pentru mine sigur măcar începutul a fost astfel.

    Apoi m-am pierdut în poveste și n-am mai observat așa mult stilul scriitorului, dar dacă nu m-a zgâriat pe creier precum mi s-a întâmplat cu alte cărți eu zic că-i bine.

    Deci, despre ce e vorba aici? Un artist trecut ușor de patruzeci de ani cu o soție frumoasă și iubitoare. În carieră-i merge bine, cu soția se înțelege de minune. O viață de invidiat, ai zice că nu-i lipsește nimic. Dar, ….,

    El nu e mulțumit, simte că-i lipsește ceva. Apare tânără aceasta, copila, de-abia întrată în adolescență, care fără să vrea și fără să știe ii devine muză artistului.

    Apoi devine mai mult. Ea e tânără și frumoasa, el e matur și fermecător într-un mod în care doar artiștii, se pare, pot fi.

    Pe măsură ce înaintam cu lectura mă întrebam oare cine o s-o pățească, să moară zic, adică.

    Roman polițist am zis, nu? Asta înseamnă întotdeauna crimă, corect? Sau nu?

    Ei bine, se pare că întrebările mele și-au găsit răspunsul undeva pe la pagina 80 unde am aflat că urmarea acestor întâlniri clandestine e o sarcină. Fata a rămas însărcinată. Apoi moare, el nu a dorit să se întâmple asta. Dar cine l-ar crede pe el?

    Iată de aici începe suspansul. Încercând să ascundă cadavrul e cuprins de boală. De-abia se poate tine pe picioare, soția vrea să stea cu el ca să-l îngrijească, polițiștii mișună peste tot în căutarea fetei, iar el caută să ascundă adevărul.

    Dacă va reuși ori nu, află tu citind cartea. Mie mi-a plăcut. E un roman subțirel, care se citește ușor. Doar vreo 150 de pagini, am trecut prin el în câteva zile.

    Ceea ce nu am reușit să înțeleg a fost imaginea de pe copertă și într-o oarecare măsură nici titlul nu-l înțeleg chiar bine. Deși poate ….

  • Am citit „Cireșe amare” de Liliana Nechita

    Am citit „Cireșe amare” de Liliana Nechita

        Cartea „Cireșe amare” de Liliana Nechita surprinde în fiecare pagină esența suferinței femeilor plecate la lucru afară. Ideea e că în această carte nu există pagină care să nu conțină substanță reală a vieții. Esența femeilor,  a oamenilor  plecați la lucru departe de țară, departe de ai săi, departe de familie.

         E cronica omului sărac, care nu are bani de pâine sau de încălțări noi. Al cărui copil știe că nu are bani de poze la școală. Asta îmi amintește de o întâmplare de când eram eu la școală.  De când nu aveam bani pentru poze la școală. Pentru că nu ai cum să citești scrisorile Lilianei Nechita fără îți amintești  de propriile tale greutăți.  Și parcă-ți vine uneori să-i răspunzi „da, am fost și eu pe acolo, știu și eu cum este asta”.

           Cartea asta este pentru toți cei care cred că în Italia sunt câinii cu covrigi în coadă.

    Cartea asta este pentru toți cei care cred că cei plecați la muncă afară o duc bine și că n-au nici-o grijă

    O carte bună e o carte care te va emoționa, care îți va transmite sentimente puternice.

    „Cireșe amare” de Liliana Nechita nu are cum să nu te emoționeze, căci oameni suntem cu toții.

  • Pașii șarpelui, de Cornel Mihai Ungureanu, un roman pe care l-ș mai citi o dată

    Pașii șarpelui, de Cornel Mihai Ungureanu, un roman pe care l-ș mai citi o dată

    Patru personaje își împletesc pașii între paginile romanului acesta.

    Iar al cincilea, un pictor, este tatăl unuia dintre ei, care doar îi conduce pașii lui Taina către fiul său.

    Multe mistere indescifrabile apar, indescifrabile doar la nivelul tangibilului cotidian, de altfel profunde.

    Interesant roman multe interioare care se întrepătrund având un sens al lor, visurile personajelor, amintirile lor de când erau copii, toate acestea fac un întreg rezonabil.

    Îmi plac multe tipuri de cărți, unul dintre acestea sunt genul ăsta de roman contemporan pe care nu ma-ș pricepe prea bine să-l descriu. Știu doar că mi-a lăsat o impresie un gust, o ceva, ce nu știu cum îmi vine să-l mai citesc odată ca să-l înțeleg mai bine.

    Apar îngerii acolo unde o femeie bătrână este aproape de a pleca la cele sfinte, și un bărbat care dispare pe nevăzute dimineața după ce biata bunică și-a dat duhul.

    Până și finalul e oarecum misterios cum tinerii dispar pe nevăzute din pod, acolo unde se mai găsește doar o mică pată de sânge. Dar Lidia se jură că nu este ea de vină.

    Al șaselea personaj este o tânără pe nume Lidia. Lidia are un inel mare foarte ușor de reținut, ea conduce bătrânii către moarte atunci când le vine ceasul.

    Ce e real și ce nu e în acest roman. Totuși e imaginație. Dar eu cum ziceam l-aș mai citi o dată că să-i pătrund mai bine tainele.

  • „Confesiunile unei fete rele”, Anays M.

    „Confesiunile unei fete rele”, Anays M.

      Săptămâna trecută, sâmbătă dimineață, am terminat de citit ultimile pagini. Am ajuns la finalul celor 3 volume ale vieții impulsionante și pline de aventuri erotice ale protagonistei.

       A trait tot și a făcut tot.  A  făcut tot trăind la maxim și neregretând nimic. A fost amantă, dar doar după regulile ei. S-a căsătorit fiindcă a dorit să le încerce pe toate, a iubit din tot sufletul, dar când a simțit că nu mai merge s-a oprit.

    Citind aceste rânduri, aceste pagini, printre aventuri și alte căsătorii (a ei sau celor mai apropiate ființe de sufletul ei) găsești chiar dacă nuai crede lecții de viață. Pretutindeni autoarea ne prezintă sfaturi de dezvoltare personală. Într-adevăr că Anays nu-i chiar un model de moralitate. Dar există o vorbă din popor „fă ce zice popa, nu ce face popa”, pe care parafrazând-o am putea spune „fă ce spune Anays nu chiar ce face Anays”, sau mă rog ia ce ți se potrivește din ce spune ea.

       Într-un fel e un roman de transformare. Anays de la începutul primului volum nu pare a mai fi aceași la finalul ultimei pagini din acestă serie.

    Nimic nu-i mai plăcut decât să te ascunzi toamna friguroasă sub o plapumă groasă și călduroasă cu carte în bună în mână. Zilele acelea, momentele alea sunt un vis, dar uneori se întâmplă.

       Și deși am urmărit cu interes și am sorbit cu aviditate de cititor pasionat fiecare cuvințel, finalul mi s-a părut un pic prea puțin pentru Anays cea pe care am cunoscut-o între paginile cărții.

       Epilogul, însă are darul de a face o încheiere frumoasă. Trenul are mereu posibilitatea de a aduce împreună peronaje, impresii, gânduri, idei.

        În încheiere vreau doar să spun că aceste rânduri nu au pretenția unei recenzii literare, ci sunt doar o înșiruire de gânduri de ale mele. Iubesc să citesc, dar iubesc și să scriu. Și uneori mi se întâmplă ceva ciudat. Deși am o carte grozavă pe noptieră ce mă așteaptă nu pot să o citesc fix acum fiindcă nu mă pot desprinde cu gândul și cu simțirea de cartea ce tocmai am terminat-o decât așezându-mi gândurile aici.

       Locul ăsta mi-e tare drag și sper să mă iertați dacă rândurile mele vor părea nu pe placul dumneavoastră.