Etichetă: lectură

Cărțile mele de pe noptieră: o călătorie între pagini
Câte cărți am eu pe noptieră în ultima vreme? Nu mai știu precis. Fiecare dintre ele are un scop și o poveste în spate. Deși nu am idee când și dacă le voi termina, astăzi aș vrea totuși să scriu câte ceva despre ele.

Îmi doresc de multă vreme să le așez aici pe toate.

Însă am o problemă cu scrollatul prostesc și cu amânarea lucrurilor pe care vreau să le fac. În mod inutil pierd vremea pe platforme de social-media urmărind conținut care nu mă ajută în niciun fel.

Am creat o listă cu fiecare titlu în parte, pentru a putea bifa progresul de lectură. Partea amuzantă este că, până când reușesc eu să finalizez aceste rânduri de scris, probabil unele dintre titluri vor ajunge lăsate deoparte. Căci terminate, în ritmul în care citesc anul ăsta, sigur nu va ajunge niciuna dintre ele.

Ultima carte pe care am terminat-o este „Să te mut!”, a lui Andrei Ciobanu. Anul ăsta cărțile lui sunt printre puținele cu care am reușit să ajung la final.

Cele rămase sunt…
1. Vreau. de Gillian Anderson.
2. Puterea prezentului. de Eckhart Tolle
3. Magia minții. de James R. Doty
4. Ipoteza fericirii. de Jonathan Haidt
5. Inteligența materiei. de Dumitru Constantin Dulcan
6. Jurnalul unei fete greu de mulțumit. de Jeni Acterian
7. Traume mici. de Meg Arroll
8. Curajul de a înflori tremurând. de Iasemin Regep
9. Amantul doamnei Chatterley. de D. H. Lawrence.
Unele chiar mi-au fost dăruite de oameni dragi. Și răsfoindu-se mi-am dat seama că mi se potrivesc.

Amantul doamnei Chatterley, l-am redeschis cam acum o lună. L-am mai început de vreo trei ori din toamna trecută. A fost un minunat cadou de ziua mea. Am ajuns cu lectura la un moment dat la vreo 100 de pagini. Dar recent am hotărât să o reîncep. Din nou de la pagina 1.

Ce minunat scrie Lawrence.

Fiecare dintre aceste cărți corespunde unei stări.

În Jurnalul unei fete greu de mulțumit mă refugiez când vreau o anumită atmosferă. Simt că mă regăsesc în ceea ce scria acum 100 de ani Jeni Acterian. Iar lista ei de lectură e pur și simplu uimitoare. De luat notițe.

Curajul de a înflori tremurând mă aduce mai aproape de mine cu fiecare pagină. Nu e o carte de dezvoltare personală, dar are atâta poezie și atâta adevăr în ea încât nu m-am putut abține să nu mă opresc ocazional și să îmi notez gânduri. Simt fiori la fiecare pagină, îmi trezește amintiri și doruri. Îmi aduce întrebări la care nu pot găsi răspunsuri ușor… Paginile ei par a fi scrise cu „degete pline de praf de stele”. Iasemin Regep are magie în cuvinte. O prietenă mi-a povestit că a plâns la primele cuvinte. Conține atâta emoție această carte… Încă nu am terminat-o, dar pot să spun că merită să o deschizi.

Vreau, fantasmele erotice ale femeilor din secolul XXI dezvăluite de persoane anonime și culese de Gillian Anderson, este o carte pe care o citesc atunci când simt să mă apropii de partea asta a mea pe care, mare parte din viața mea, am ignorat-o. Ceea ce fac seara uneori este că, după baie, îmi pun o muzică care să fie liniștitoare… un Chopin sau un Debussy, aprind câteva lumânări parfumate și o lampă lângă pat cât să pot vedea ce citesc și mă afund în lumea simțurilor și a fantasmelor acelor femei anonime… E o carte grozavă, pe alocuri surprinzătoare. Dar e important, cred, să ne amintim că și erotismul face parte din noi.

Puterea prezentului, Magia minții, Ipoteza fericirii, Traume mici și Inteligența materiei sunt cărți pe care le citesc cu mare atenție în procesul de dezvoltare personală pe care l-am început mai serios cam acum un an. Fiecare carte în sine aduce ceva nou. Și cu toate astea uneori informațiile din ele se împletesc într-un mod pe care nu-l pot explica. Alteori îmi rămâne ceva în cap și merg online pentru a afla mai multe. Curiozitatea mea e infinită. Și mi se întâmplă uneori să îmi amintesc un detaliu, o mențiune, dar să nu mai știu exact unde anume am citit asta. Dar nici nu mai contează, fiindcă și atunci ca și altădată îl agresez pe bietul Google. :))

Mă trec fiorii când în sfârșit reușesc să fac ce îmi place. E o bucurie.
24 octombrie 2026
„Să te mut!”•Andrei Ciobanu…

Am conștientizat de curând că tot am tendința să amân lucruri și ca de obicei am amânat și scrierea acestor rânduri…

Mda… tipic mie..

Sper ca săptămâna asta să nu-l mai amân și sâmbătă cel târziu să intre pe blog… Pentru că în acest weekend am de gând să merg la un film, despre care apoi îmi doresc să scriu. Prin urmare am nevoie să eliberez aceste gânduri despre „Să te mut!” ca apoi să mă pot concentra pe următorul articol.

Până la urmă, cred că totul e posibil când găsești imboldul potrivit.

Mă simt tare bucuroasă că în sfârșit parcă iau avânt, am mai multă motivație și energie să fac lucruri și să le duc la bun sfârșit. E chiar grozav. Viața e pură bucurie. :))

Aceasta a fost cea de a treia carte a lui Ciobanu. Eu sper să nu fie și ultima. 😀 Fiindcă tare m-am distrat citind-o. Ce-i drept nu prea am reușit să termin multe cărți anul acesta. Acestea sunt printre puținele pe care am reușit nu doar să le încep, dar să le și termin.

Și aici ne zăpăcește cu mențiuni despre al doilea război mondial. Hey, am înțeles, a terminat o facultate de istorie… dar atât i-a rămas în cap? Serios?

Înainte de a scrie despre carte mai dau un ochi prin ea, fiindcă după cum vă spuneam a trecut ceva vreme de când am citit-o și … vreau să îmi readuc aminte unele detalii. Și trebuie să recunosc că acum menționarea arțarului japonez în introducere are sens.

Mă uit în ea și mă mir și eu cum de nu am subliniat aproape nimic… de zici că voiam să duc înapoi la librărie :)) fiindcă chiar nu îmi amintesc dacă am avut vreodată vecini așa nebuni. 😀

În fine trebuie să recunosc că nu l-am urmărit pe Facebook până acum vreo doi, trei ani. Când a început să vorbească despre cartea cu administratora eram puțin în pom cu subiectul. Nu pricepeam ce tot zice, dar mă bucur că până la urmă am decis să o achiziționez.

Fiindcă această incursiune în viața lui de proaspăt mutat în București o face cu tot hazul caracteristic. Personajele sunt demente rău. O babă nebună care ține resentimente din tinerețe, că doar deh… ce știu babele altceva să facă? Ce mai avem noi aici? Un urmaș al lui Tudor Vladimirescu :)) da da… președinte de bloc 😀 să râzi cu lacrimi și alta nu… de pleiada de personaje. Doar dacă te gândești la ele… Bețivul blocului cu canapeaua pe hol în care mai leșină ocazional… de oboseală bineînțeles… =))) Baba anti camere de supraveghere care umblă acoperită de zici că e un spion de prin filmele cu ninja 😀 =)))

Și între toate astea Ciobanu încearcă să ducă o viață normală, să aibă prieteni, fiecare cu piticii lui :)) și să aducă și el ca orice băiat normal o fată acasă. Arțarul japonez rănit dintr-o întâmplare nefericită e doar una din trăznăile povestite care m-au făcut să râd cu lacrimi. Serios vorbesc, au fost momente în care a venit fiică-mea să verifice ce-i cu mine. =D

Ce să mai Andrei Ciobanu, un adevărat stoic, oricine altcineva și-ar fi luat tălpășița din blocul ăla de nebuni, doar el putea să rămână și să scrie o carte despre asta. :))

17 octombrie 2026
Gânduri despre „Suge-o, Andrei!” de Andrei Ciobanu

Am terminat acum ceva vreme de citit această carte. Dar, ca de obicei, mi-a luat o veșnicie până să mă hotărăsc să scriu despre ea. Așa că azi am decis, în sfârșit, să deschid laptopul și să purced în a îmi așeza gândurile aici, în spațiul meu virtual.

Am început cartea asta fix cu prefața, contrar autorului cărții, iată că cineva a citit și acele pagini. Ca de obicei l-am găsit pe Ciobanu amuzant cu aceleași juxtapuneri specifice lui, aceleași întâmplări „tâmpite“, aceleași remarci direct din casă.

Și același strop de profunzime… de asemenea. Iată, fiecare relație ne îndepărtează de noi înșine, spune Ciobanu. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală… 😂😁😅… hahaha, dar mai are pe alocuri sfaturi de genul. Deși aș putea zice că se poate și invers: o relație să ne aducă mai aproape de noi înșine. Complicat. Nu vreau să fac acum psihologia individului în cadrul unei relații, deci înapoi de unde am plecat.

În cartea lui Ciobanu sunt două personaje pe care vreau să le menționez, fiindcă mi-au rămas în minte. Și ce aș putea să fac eu aici decât să scriu ce îmi trece prin minte? Chiar așa.

Prima este Anemona. M-a scos din sărite cu atitudinea de vin când vreau, plec când vreau. Faptul că apărea în viața băietului ăstuia fix când îi era lumea mai dragă m-a scos maxim din sărite.

Al doilea este Alin, colegul de apartament al lui Andrei. Băi, cât de idiot să fie un bărbat, eu nu pot înțelege. Mi-a provocat ceva hohote de râs prostia naturală a acestuia.

Ultimul gând e o întrebare pe care, dacă aș putea, i-aș adresa-o autorului. Care-i treaba cu 1940, cu Hitler, cu cel de-al Doilea Război Mondial? Pare că ai un fix, după cum observ, și mă întreb de unde vine.

Cam astea-s gândurile mele despre a doua carte a lui Andrei Ciobanu. Ca și la primul volum, m-am amuzat bine de tot. Simpatic.

12 septembrie 2026
Negustorul de Carsten Henn

     Astăzi vreau să povestesc despre ultima carte citită. Prima după atâta vreme în care am stat pe „uscat”.

    Unii oameni mă critică pentru că pierd timpul citind.

    De prin luna iunie nu am mai apucat să citesc ceva. Am avut atâtea griji și nu am mai avut timp și nici nu mi-a mai stat capul la asta.

     Acum simt că lucrurile s-au așezat la normal. Măcar în parte.

     M-am mutat la casa mea. Și pot să scriu despre prima carte pe care am citit-o la mine acasă.

    „Negustorul.de cărți” este exact cartea de care aveam nevoie acum. O istorisire lejeră de vară. Simplă și ușoară, o carte bună de citit în vacanță, aș zice. Cu toate că finalul m-a nemulțumit clar.

      „Negustorul…” este un bătrân care de ani de zile livrează cărți clienților librăriei. Numai că vremurile se schimbă. Și oamenii cărora el trebuie să le bată la ușă sunt din ce în ce mai puțini.

      Astfel noul proprietar al librăriei observă cererea scăzută pentru serviciile sale și vrea să întrerupă colaborarea.

    Carl se teme că va pierde cea ce înseamna slujba lui, viața lui.

     Acesta avea un traseu bine stabilit. Fiecare zi o petrecea pe aceleași străzi vizitându-și clienții, prietenii lui speciali. Acestora el le dăduse nume literare, nume de personaje din romane.

    Prietenia cu o fetiță de doar 9 ani îl scoate din monotonia zilelor neschimbate. Aceasta aduce veselie peste tot pe unde trece, dar și schimbare. Uneori schimbarea poate fi bună. Alteori nu.

    Involuntar tot ea aduce și o mare lovitură. Căci nu toată lumea poate accepta ca o fetiță de 9 ani să umble razna cu un moșneag prin oraș. Ceea ce are logică la câte lucruri se pot întâmpla și la câți oameni răi și dereglați există.

     Schascha, isteață și cu o intuiție aparte, își bagă nasul peste tot. Îi vin mereu idei noi și nu ști niciodată ce năstrușnicie va face de data asta.

     Cu toate astea intențiile ei nu sunt rele. Ea insistă să îl insoțească în drumul lui zilnic. Intră aventuros în viața fiecărui dintre cei cărora Carl le aducea cărți. Și face bine. Duce în dar voioșie și zâmbete pe unde trece.

    Datorită ei, clienții lui Carl, „negustorul de cărți” nu mai sunt singuri. Fiecare întâlnește pe cineva care îl întregește.

    „Mr. Darcy” și-a găsit clubul de lectură, iar doamna profesoară elevul…

      Cu toate astea paginile ultime ale cărții m-au întristat. Degeaba la final toți sunt cu el. Atunci când i-a fost greu a fost singur. S-a simțit abandonat și era gata să moară. E adevărat oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. Dar speram ca măcar în această carte dulce să am parte de o raza de lumină neumbrită de nori.

       Când o carte e atât de vie cum a fost asta pentru mine, nu are cum să nu te întristeze rănirea unui personaj bun.

      Chiar dacă finalul a avut pretenția de a îndrepta totul, nu a reușit asta, cel puțin nu în opinia mea.

     Și totuși m-a întristat felul în care a rămas sigur. E o lovitură la care nu mă așteptam.



3 noiembrie 2025
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

      Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să îi pătrund înțelesurile acestui personaj.

      În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.

     Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.

     „Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.

     Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.

    Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.

    Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui… Peste firea lucrurilor nu poți trece.. Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….

     Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….



27 octombrie 2024