Am terminat acum ceva vreme de citit această carte. Dar, ca de obicei, mi-a luat o veșnicie până să mă hotărăsc să scriu despre ea. Așa că azi am decis, în sfârșit, să deschid laptopul și să purced în a îmi așeza gândurile aici, în spațiul meu virtual.
Am început cartea asta fix cu prefața, contrar autorului cărții, iată că cineva a citit și acele pagini. Ca de obicei l-am găsit pe Ciobanu amuzant cu aceleași juxtapuneri specifice lui, aceleași întâmplări „tâmpite“, aceleași remarci direct din casă.
Și același strop de profunzime… de asemenea. Iată, fiecare relație ne îndepărtează de noi înșine, spune Ciobanu. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală… 😂😁😅… hahaha, dar mai are pe alocuri sfaturi de genul. Deși aș putea zice că se poate și invers: o relație să ne aducă mai aproape de noi înșine. Complicat. Nu vreau să fac acum psihologia individului în cadrul unei relații, deci înapoi de unde am plecat.
În cartea lui Ciobanu sunt două personaje pe care vreau să le menționez, fiindcă mi-au rămas în minte. Și ce aș putea să fac eu aici decât să scriu ce îmi trece prin minte? Chiar așa.
Prima este Anemona. M-a scos din sărite cu atitudinea de vin când vreau, plec când vreau. Faptul că apărea în viața băietului ăstuia fix când îi era lumea mai dragă m-a scos maxim din sărite.
Al doilea este Alin, colegul de apartament al lui Andrei. Băi, cât de idiot să fie un bărbat, eu nu pot înțelege. Mi-a provocat ceva hohote de râs prostia naturală a acestuia.
Ultimul gând e o întrebare pe care, dacă aș putea, i-aș adresa-o autorului. Care-i treaba cu 1940, cu Hitler, cu cel de-al Doilea Război Mondial? Pare că ai un fix, după cum observ, și mă întreb de unde vine.
Cam astea-s gândurile mele despre a doua carte a lui Andrei Ciobanu. Ca și la primul volum, m-am amuzat bine de tot. Simpatic.
dinsufletulmeu 
Lasă un comentariu