dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  • Negustorul de Carsten Henn

    Negustorul de Carsten Henn

         Astăzi vreau să povestesc despre ultima carte citită. Prima după atâta vreme în care am stat pe „uscat”.

        Unii oameni mă critică pentru că pierd timpul citind.

        De prin luna iunie nu am mai apucat să citesc ceva. Am avut atâtea griji și nu am mai avut timp și nici nu mi-a mai stat capul la asta.

         Acum simt că lucrurile s-au așezat la normal.  Măcar în parte.

         M-am mutat la casa mea. Și pot să scriu despre prima carte pe care am citit-o la mine acasă.

        „Negustorul.de cărți” este exact cartea de care aveam nevoie acum. O istorisire lejeră de vară. Simplă și ușoară, o carte bună de citit în vacanță,  aș zice. Cu toate că finalul m-a nemulțumit clar.

          „Negustorul…” este un bătrân care de ani de zile livrează cărți clienților librăriei. Numai că vremurile se schimbă. Și oamenii cărora el trebuie să le bată la ușă sunt din ce în ce mai puțini.

          Astfel noul proprietar al librăriei observă cererea scăzută pentru serviciile sale și vrea să întrerupă colaborarea.

        Carl se teme că va pierde cea ce înseamna slujba lui, viața lui.

         Acesta avea un traseu bine stabilit. Fiecare zi o petrecea pe aceleași străzi vizitându-și clienții,  prietenii lui speciali. Acestora el le dăduse nume literare, nume de personaje din romane.

        Prietenia cu o fetiță de doar 9 ani îl scoate din monotonia zilelor neschimbate. Aceasta aduce veselie peste tot pe unde trece, dar și schimbare. Uneori schimbarea poate fi bună. Alteori nu.

        Involuntar tot ea aduce și o mare lovitură. Căci nu toată lumea poate accepta ca o fetiță de 9 ani să umble razna cu un moșneag prin oraș. Ceea ce are logică la câte lucruri se pot întâmpla și la câți oameni răi și dereglați există.

         Schascha, isteață și cu o intuiție aparte, își bagă nasul peste tot. Îi vin mereu idei noi și nu ști niciodată ce năstrușnicie va face de data asta.

         Cu toate astea intențiile ei nu sunt rele. Ea insistă să îl insoțească în drumul lui zilnic. Intră aventuros în viața fiecărui dintre cei cărora Carl le aducea cărți.  Și face bine. Duce în dar voioșie și zâmbete pe unde trece.

        Datorită ei, clienții lui Carl, „negustorul de cărți” nu mai sunt singuri. Fiecare întâlnește pe cineva care îl întregește.

        „Mr. Darcy” și-a găsit clubul de lectură,  iar doamna profesoară elevul…

          Cu toate astea paginile ultime ale cărții m-au întristat. Degeaba la final toți sunt cu el. Atunci când i-a fost greu a fost singur. S-a simțit abandonat și era gata să moară.  E adevărat oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. Dar speram ca măcar în această carte dulce să am parte de o raza de lumină neumbrită de nori.

           Când o carte e atât de vie cum a fost asta pentru mine, nu are cum să nu te întristeze rănirea unui personaj bun.

          Chiar dacă finalul a avut pretenția de a îndrepta totul, nu a reușit asta, cel puțin nu în opinia mea.

         Și totuși m-a întristat felul în care a rămas sigur. E o lovitură la care nu mă așteptam. 

        

  • „O mie de nopți” – E. K. Johnston

    „O mie de nopți” – E. K. Johnston

    Viața în deșert. Nisip. Un rege. Un monstru. Un criminal.


    De fiecare dată când norul de praf se zărea în depărtare, ei știau că se apropie. Teama era în fiecare dintre oamenii deșertului. În mame și fiice, în tații care patrulau în fața cortului – chiar dacă știau că, în cele din urmă, se vor conforma legilor.

    Acea lege care spunea că Lo-Melkhiin alegea  pe rând,  o fată din fiecare sat care să-i fie „mireasă”. Să-i fie mireasă și apoi să moară.

    Curajul

    Ea dorea să își salveze sora.
    Dar și pe mama surorii ei. Aceasta nu mai avea alții fii. Ar fi fost în pericol dacă fiica ar fi pierit.

    Și-a pus veșmintul mov de nuntă. Cusut de două surori.
    Astfel, pentru prima dată în viața ei, a fost mai frumoasă decât sora ei. Ochii tuturor o priveau. Hotărârea cu care a făcut asta a schimbat totul. Ochii lui Lo-Melkhiin s-au oprit asupra ei.

    O carte în care eroina nu are nume.

    Este sora care salvează viața surorii ei. Este fiica pe care ambele mame o iubesc, atât a ei, cât și a surorii ei. Este soția regelui posedat de un monstru, un demon al desertului. Este regina palatului, regina din qasr.

    Asta mi-a amintit de toate acele basme ale copilăriei unde și personajelor principale le lipsea un nume propriu.

    Această eroină este o fiică simplă din deșert, dar are un curaj nebunesc. Un curaj care o face să devină specială.


    Oamenii deșertului își fac zeități din morții lor. Acelora, care în timpul vieții au făcut fapte extraordinare, li se ridică altare și li se dedică rugăciuni.
    Dar ea este specială, datorită faptelor sale, oamenii au ridicat altare pentru ea cu toate că n-a murit. Aceste rugăciuni au făcut-o sa devină puternică.

    Putea prevedea anumite întâmplări.  Dar întrebarea este: le prevedea?  Sau poate ea chiar le crea.

    Asemănător Sheherezadei din „O mie și una de nopți”,  aceasta își încântă regele seară de seară cu câte o povestioară specială. La căderea nopții,  când soțul o vizitează în iatacul ei, aceasta îi deapănă istorisiri din deșert.

    În final, ca în toate basmele, binele învinge răul- cu toate că nu fără efort.
    Lucrurile se vor așterne în modul în care a fost scris să fie.

    Magia ne poartă peste valuri de nisip, de la palatul oriental  până în mijlocul deșertului.
    Imaginația m-a purtat departe în timp ce citeam.
    Mi-a plăcut această carte care a adus asupra zilelor calde de vară un suflu blând care m-a învăluit după ce am închis cartea și am pus-o jos.

  • Romantism? Da. Cu animale vorbitoare și oi albastre.

    Romantism? Da. Cu animale vorbitoare și oi albastre.

      

       

         O lectură care pornește promițător, dar alunecă spre absurd

         Această carte mi s-a părut realmente absurdă.

         Am luat-o de la bibliotecă intr-o zi când mă grăbeam. M-a convins descrierea de pe spate. Umor și romanticism și… alte alea…

         Prima pagină de asemenea promitea, dar se pare că până la urmă nu prea mi-a plăcut. Am citit-o până la urmă fiindcă ăsta îmi e obiceiul. Să duc orice carte până la final. Cu mici excepții întotdeauna am făcut asta.

         Într-adevăr că menționarea despre capră mi s-a părut  dubioasă. Și ar fi trebuit să îmi dau seama de acolo că nu e ce trebuie.  Dar m-a convins descrierea din față: „Un basm irezistibil de amuzant, de subtil, asezonat cu picanterii romantice.” Da, păi cui nu-i plac cărțile romantice, cui nu-i place o carte bună care să-l facă să râdă….  numai că n-a fost ce mă așteptam.

          În loc am avut parte de o pasiune bizară. Basm, da, dar ciudat basm….  picanterii cel puțin dubioase.

          Catâroaica menționată pe coperta din spate se îndrăgostește într-adevăr de un bărbat.  Aceasta se crede femeie fatală. Mi s-a părut oripilant. Imaginea lui Arcadio Carnabuci, cere se afla în toiul unor acțiuni amoroase ce aveau a face cu vintrele acestui animal. O imagine pe care nu îți dorești să o vizualizezi.

          Un roman plin de fantastic. Fantomele prind viață, iar bebelușii aripi. Animalele vorbesc, gândesc și simt ca oamenii. Pentru mine e clar prea mult.

         Efectele vrăjii se aștern și peste plante șialte animale. O înșiruire de elemente de agricultură care o iau razna intr-un mod dubios: „oi albastre, măslini care susțin pe crengi pere, iepe care adăpeză porcii, verze cu fețe umane, vii în care cresc ciorchini de alune.”

       „Dovezi ale unei profunde tulburări a echilibrului naturii.”

        Când am reușit să termin această carte, m-am întrebat oare de ce am citit-o? Cum îmi pierd timpul cu toate prostiile de cărți?

       

  • „Îmblânzirea Charlottei” de Linda Lael Miller

    „Îmblânzirea Charlottei” de Linda Lael Miller

    „Căpitanul cu inima în derivă și Charlotte cea neîmblânzită”

      Această carte m-a făcut să trec prin mai multe emoții. M-a bucurat și m-a întristat alternativ această frumoasă poveste de dragoste.

          Am citit cu sufletul la gură, întrebându-mă mereu ce se va întâmpla în continuare. Un roman de dragoste savuros, plin de aventură….

    Mi-a rămas în minte imaginea sultanului și a haremului său: femei frumoase, captive într-o colivie aurită. Luxul și confortul de care se bucurau nu puteau înlocui libertatea.

      Nenumărate riscuri au pandit la tot pasul. Luptele pe mare, sau în castelul sultanului, boala adusă de șobolani, molima ucigătoare e o parte din pericolul de care Charlote a avut parte. Cât pe ce să fie atacată de un pirat, sau să fie violată și apoi ucisă de fratele lui Kalif, sultanul. Toate astea pentru că domnișoara Quade a vrut o aventură. Și a primit mai mult decât putea duce.

        Romanul este denumit „Îmblânzirea Charlottei”, dar eu speram în timp ce citeam ultimele 100 de pagini să avem parte de îmblânzirea lui Patric Trevaren.

          Iată tristețea din ochii unei soții, nu tocmai legitimă care iubește,  în timp ce acela pentru care și-ar da viața o reneagă, o gonește,  o îndepărtează. 

          Autoarea a făcut o treabă grozavă scriind această carte care emoționează și aduce un suflu dulce-amar. Asta în timp ce speri, aștepți, să se întâmple „minunea” și romanul să se termine cu  un happy-end care să te ungă pe suflet.

        Am terminat de citit cartea.

        A fost o desprindere de la viața de zi cu zi. Tocmai bună pentru că îți cucerește imaginația cu elemente ireale. E minunată după ce atâta vreme m-am gândit și  m-am stresat din cauza  problemelor sociale și politice. Mi-a distras atenția de la problemele de zi cu zi. O distragere bine venită.

         S-a terminat așa cum doream și cum mă așteptam.  Glorios de frumos! Happy-end!

        Charlotta și Patrick în sfârșit împreună pentru întotdeauna.  Patrick cel îmblânzit s-a întors la Charlotte a lui. Fericirea e de partea lor în final!

         Și eu sunt liniștită că am ajuns la finalul acestei minunate cărți de dragoste și aventuri.

          P.s.: săptămâna trecută am făcut câteva poze inspirate de minunăția de carte. Le-am postat și pe instagram. Acum iată-le și aici.

        

  • 1984• oglinda vremurilor tulburi

    1984• oglinda vremurilor tulburi

    Un roman care mi-a ridicat serioase semne de întrebare

       Ceea ce se întâmplă zilele astea la noi în țară îmi amintește de „Ministerul iubirii” din cartea „1984”.

         Am citit această carte recent și mi-a dat de gândit.  în care erau prezente patru ministere care se ocupau cu exact opusul a ceea ce reprezenta numele lor.

         „Ministerul Iubirii” se ocupa cu propagarea urii. „Ministerul Abundenței” se ocupa menținerea oamenilor cât mai săraci și flămânzi. „Ministerul Adevărului” se ocupa cu împrăștierea de minciuni pe care oamenii le luau drept adevăruri fără să se mai gândească. „Ministerul Păcii” se ocupa cu războiul.

          Gânditul era interzis oricum și de ce să gândești de capul tău când poți accepta „adevărurile” care ți se servesc pe tavă. Și să vrei să faci altceva ar fi oricum prea periculos cu „Poliția Gândirii” pe urmele oricui ar fi dat și cel mai mic semn de răzvrătire.

       Tot astfel un personaj bine cunoscut din peisajul nostru politic actual „vorbește” despre iubire, în timp ce în jurul lui nu face decâtsăalimeteze ura. E surprinzător cât de mult se aseamănă unele elemente din acest roman distopic al lui Orwell cu realitatea de azi.

       

       Societatea din 1984 ia în seamă omul doar ca parte dintr-un întreg: „Partidul”.  Omul nu contează ca individ. Omul nu contează!!

        În interiorul acestei organizări, atât cei de la vârf, cât și cei de jos, par conștienți de lumea în care trăiesc într-o oarecare măsură.  Și totuși mi se pare ireal, cum chiar ei însuși iau parte zilnic la ștergerea adevărului pe care apoi să îl și uite definitiv.  O muncă pe care fiecare cetățean trebuie să o ducă cu sine însuși, ca să nu cumva să comită ceea ce aceștia numesc „crimăgând”.

        Reguli absurde, ministere absurde! Un total control asupra vieții celorlalți, și mai mult asupra gândurilor! O societate distopică!

          Conducătorul iubit, adulat, adorat, este FRATELE CEL MARE a cărei imagine apare peste tot cu mesajul Fratele cel mare te vede. O prevestire stranie a vremurilor noastre în care datorită avansului tehnologic ne este cunoscută aproape fiecare mișcare.

         Winston Smith  este personajul principal, prin ochii lui vedem noi lumea ciudată  în care el trăiește.  Acesta realizează intr-o oarecare măsură că ceva nu este ok. Își pune întrebări.  Nu înțelege de ce se întâmplă toate lucrurile acelea. Ștergerea trecutului, rescrierea memoriei, totul pare greu de înțeles.

       Winston iși dorește libertate, dar nu o va avea niciodată.  Căci el este singur, împotriva tuturor.  „Sistemul” este prea puternic pentru ca cineva să-l învingă. 

        E dubios.

         O societate distopică împărțită în trei straturi, trei categorii de oameni.

          Am ales să cumpăr această carte pentru că am tot auzit de ea. Și pentru în această perioadă tulbure, a fost menționată adesea, ca termen de comparație,  ca o aducere aminte, ca un mod înspăimântător de a prefigura ceea ce ar putea veni.

         Ei bine, cu toate că a fost scrisă în 1948, eu consider că are într-adevăr anumite elemente asemănătoare cu prezentul. Ceea ce drept să vă spun mi se pare uluitor.