Categorie: îmi place să citesc

  • Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

    Secretul ciocârliei, de Fiona Valpy

      Îmi place foarte mult că atunci când citesc care au subiecte legate de istorie înțeleg altfel tot ceea ce am învățat și la școală. Noțiuni precum „Aliații” sau „Puterie Axei” pică altfel după ce am citit această carte, pentru că mi-a stârnit interesul. Am vrut să aflu mai multe,  mereu vreau să aflu mai multe. Cititul așa funcționează pentru mine. Îmi place, mă întristează sau mă bucură povestea care mi se spune între acele pagini,  dar pe lângă asta mereu mi se stârnește o curiozitate de a afla mai multe despre contextul istoric,  despre locuri, despre cultură, etc.

       Secretul ciocârliei,  este un roman în care acțiunea se petrece în două perioade temporale diferite alternante. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial un mic lac din Scoția devine bază pentru navele militare. Viața localnicilor, deja perturbată oricum de războiul care le dusese toți tinerii departe de casă, este dată peste cap și mai mult.

    Împletindu-se cu tumultul epocii, povestea de dragoste dintre Flora, fiica ingrijitorului, și Alec, fiul potrietarului de moșie, Lord Charles, prinde avânt. Aceștia speră ca toate cele prin care trec în acele zile să anuleze diferențele de clasă socială dintre ei. Dar Lord Charles nu este de aceeași părere. El se manifestă cu aroganță și cu răutate față de Flora pentru că dorește să nu aibă nimic de a face cu ea.

       N-am putea spune cu exactitate dacă războiul le-a făcut un bine că a tăiat măcar parțial distanțele dintre ei. Sau un rău prin pericolele la care se expunea, și el la fel ca o mulțime de alți tineri implicați în această luptă. Convoaiele arctice care s-au format începând din luna august a anului 1941 au reprezentat un drum atât de dificil și atât de încărcat emoțional negativ. Pericolul era imens, chiar au pierdut unele vase, și mulți oameni au murit.  Fiona Valpy descrie atât de bine, printre pagini, printre rânduri am fost cu ei, am înțeles prin ce au trecut, mi-a transmis atât de multă emoție încât căutarea ulterioară de mai multe informații pe subiect nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce a transmis aici.

       Peste tot pe glob femeile s-au implicat în efortul de război astfel și Flora împreună cu cele două prietene ale ei, Mairi și Bridie, au învățat să conducă ambulanțe și camioane pentru a transfera soldații dintr-un punct în altul, au croșetat și s-au îngrijit de copilașii evacuați din Londra. Mairi și Bridie și-au găsit drăguți printre soldații americani veniți în ajutorul Marii Britanii pe vasele Liberty.

       În alternanță cu perioada dură a anilor acelora Lexie, la distanță de cel puțin 30 de ani se zbate cu o situație care i-a pus capăt visurilor ei de fi cântăreață și actriță de teatru la Londra. Tocmai când cariera ei era în plină ascensiune, avusese două roluri principale, se întâmplă să rămână însărcinată. „Fericitul” tată refuză responsabilitatea, iar ea se vede singură în fața a unui așa mare impas. Colac peste pupăză sarcina îi afectează corzile vocale și nu mai poate canta. Atunci se vede nevoită să se întoarcă în Aultbea, satul natal.

         Cele două perioade temporale se împletesc alternându-se, în timp ce aflăm împreună cu Lexie de povestea de dragoste dintre Flora și Alec. Multe dintre acele detalii i-au fost ascunse lui Lexie căci mamei ei nu i-a plăcut sa vorbească. Acum sarcina le revine celor două prietene dragi Florei sa-i dezvăluie ceea ce mama nu i-a povestit cât a trăit.

       Finalul este unul fericit pentru Lexie, în sfârșit acasă cu oameni dragi în jurul ei. Și-a regăsit căminul și satul de care ai nevoie pentru a crește un copil s-a adunat în jurul ei.

  • „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

    „Cu cărțile pe față „, Agatha Christie

        Este al doilea roman scris de Agatha Christie pe care îl citesc în  ultima vreme. Am mai citit prin toamnă cartea „Conacul dintre dealuri” despre care am scris numai câteva rânduri aici. Astăzi aș vrea să povestesc despre cartea „Cu cărțile pe față” totodată făcând o mică comparație între cele două.

       Iată în romanul pe care l-am terminat de citit chiar zilele trecute Agatha Christie intră direct în subiect spre deosebire de „Conacul dintre dealuri” unde Hercule Poirot apare abia pe la pagina 100.

         Hercule Poirot și dl. Shaitana se întâlnesc într-o expoziție unde cel din urmă se laudă cu o pasiune cel puțin bizară. El „colecționează criminali”. Bizar, nu? Îl invită pe Poirot la o cină organizată în scopul de ai arăta …. colecția.  La masă sunt invitați un comisar de poliție, dl. Batle, un colonel, dl. Race, o autoare de cărți polițiste, d-na Oliver, un doctor, un domn iubitor de aventuri sălbatice,  o doamnă în vârstă foarte elegantă și o domnișoară foarte timidă.

        După cină aceștia s-au împărțit în două grupuri pentru a juca bridge.  În încăperea unde ultimii patru menționați au desfășurat jocul de cărți s-a întâmplat nenorocirea. Dl. Shaitana,  cel care s-a jucat atât de periculos cu focul, cel temut de toată lumea căci știa totdeauna prea mult este mort. Sub ochii tuturor acesta a fost ucis, dar nimeni nu a văzut nimic. Căci se pare că ei erau absorbiți de joc.

      Cei patru care au fost în această încăpere sunt considerați suspecți și sunt vizitați pe rând de comisarul Batle, de Hercule Poirot sau de doamna Oliver care se implică de-asemenea în dezlegarea misterului, găsind totodată plictisitoare o crimă adevărată față de crimele ei inventate.

      Fiecare urmărește firul investigației în felul său, iar la final își unesc forțele și investigațiile pentru a pune cap la cap toate informațiile reușind să găsească vinovatul.

        Iată-l pe Hercule Poirot cu întrebările sale bizare, dar care dacă știi cu cine ai de a face ești sigur că la final vor duce undeva și vor avea un sens.

        Și apropo de final, acesta cum eram obișnuită suferă o întoarcere de 180 de grade. Tipic detectivului belgian atunci când lucrurile par să o ia într-o direcție nu ești sigur până nu ajungi la ultima pagină că acesta este într-adevăr adevăratul final, adevăratul criminal.  Te ține în suspans Agatha Christie într-adevăr până la ultima pagină. 

  • „Zăpadă de primăvară ” de Yukio Mishima

    „Zăpadă de primăvară ” de Yukio Mishima

    De curând am citit această carte: „Zăpadă de primăvară” de Yukio Mishima.

    În fața ochilor mi s-a deschis o lume necunoscută: Japonia de început de secol XIX. Vechile tradiții ale epocii Meiji sunt pe care de dispariție în timp ce încep să pătrundă obiceiuri occidentale. O poveste de dragoste se prefigurează, dar nehotărârea tânărului Kiyoaki îl împiedică pe acesta să și arate sentimentele în momentul potrivit. O cerere în căsătorie este făcută, iar lucrurile se pun în mișcare. Este cerută permisiunea împăratului pentru logodnă și căsătorie. Un prinț vrea să o ia de soție pe frumoasa Satoko.

    De abia atunci tânărul Matsugae se trezește că de fapt și o dorește pe Satoko. Acesta forțează câteva întâlniri cu fata. Dar ei merg mult prea departe cu intimitățile în timpul petrecut împreună.

    Lucrul inevitabil are loc. Satoko rămâne însărcinată. Scandalul trebuie evitat cu orice preț.  Nimeni nu se gândește, însă, la sentimentele fetii.

    Kiyoaki cel rece și leneș de la începutul romanului se arată disperat de dragoste în ultimele pagini. El și-ar da și viața să-și mai vadă odată iubita.  Dar…

    Dintre toți participanții la acțiune singurul care îl înțelege pe tânărul enigmatic este Honda, bunul său prieten. El îi este mereu aproape, fără să-i pună prea multe întrebări. Îi sare în ajutor chiar și când situația este dramatică.

    La final într-adevăr se petrece o tragedie, dragostea celor doi fiind fragilă la fel ca zăpada de primăvară care se destramă înainte de a atinge pământul.

  • Printre tonuri cenușii

    Printre tonuri cenușii

          Mi-e foarte greu să încep să scriu despre această carte. De multă vreme tot amân să fac asta. Dar fiind faptul că ar fi bine să o duc în curând înapoi la bibliotecă cred că ar fi bine sa încerc să aștern aici câteva gânduri.

          Ei bine subiectul cărții este viața unei familii formate din mama, fiul și fiica ce într-o noapte de iunie a anului 1941 au fost săltați de cei de la NKVD. Li s-au dat doar treizeci de minute pentru a aduna cele necesare pentru călătoria pe care urmau să o facă. Aceștia nu mai știau nimic de tatăl lor sau despre ce se va întâmpla în continuare.

    Împreună cu ei mai erau și alți oameni cunoscuți de la bancă, de la bibliotecă, etc., în timp ce alții priveau de după perdea. Fata, pe nume Lina avea varsta de cinsprezece ani, iar băiatul pe numele lui Jonas era doar un copil, avea opt ani și de-abia își căra valiza, bietul de el.

    I-au urcat mai întâi într-un camion care i-a dus la un depou de vagoane, undeva în provincie. I-au încărcat în vagoane roșii pentru vite ce aveau pe ele inscripționat în rusește „Hoți și prostituate”. Vagoanele nu aveau nici un confort, doar câteva lavițe  formate din scânduri și o gaură pe post de toaletă. O găleată de apă și una de lături dimineața, a fost tot ce au primit pe post de hrană  în cele 6 săptămâni cât a durat  călătoria.

    Lina a încercat tot timpul să se gândească la  tatăl ei. Sperând că se vor întoarce cât mai curând acasă. Sperând că le va găsi,  că se vor regăsi,  desenează o hartă pe batistă, în idea  aceasta oamenii vor trece micul obiect textil din  mână în mână. Ea va continua să deseneze mereu,  chiar dacă risca foarte mult făcând asta.

    La fiecare oprire a trenului cu deportați oamenii morți, copii sau adulți erau înșirați fără milă. La aceste decese s-au adăugat apoi cei care au murit din cauza condițiilor inumane din lagărul de muncă. Erau puși la muncă, înfometați și umiliți.

    O astfel  de lectură te face să-ți dai seama că puținul pe care îl ai nu e chiar atât de puțin, greul prin care treci nu e chiar așa de greu. O astfel de carte de impresionează cu atât mai mult cu cât atâția oameni au trecut cu adevărat prin asta.

    Au fost momente când am pus cartea jos căci nu mai puteam citi. Prea dureros! Prea groaznic!

    Printre rânduri am strecurat și câteva pagini din carte. O parte din acelea care m-au impresionat,  înfuriat, îndurerat, pe mine….

  •   Ultimele cărți citite…

      Ultimele cărți citite…

       

    Ce am mai citit toamna asta?

    De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.

    Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.

    Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.

      „Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie

       A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.

      Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?

       Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.

      

     

          „Al șaptelea copil” -Erik Valeur

    Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.

       Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…

       *Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.

       *Finalul

       Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.

         Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.

         Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…

        Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…

       M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.

       Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.

        Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți)  sunt în primplan.

        Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.

     

        „Fata dinainte” J. P. Delaney

       Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.

        Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.

        Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?

        Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.

        Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun.  Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.

         Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.

        Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?

      Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.

         Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.

       

        Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.