Am descoperit această carte în biblioteca unchiului și a mătușii mele cam acum o săptămână. Cu greu am început să o citesc. Nu stiu de ce mi-a fost destul de greu de parcurs. Cel puțin până am ajuns la intriga poveștii de dragoste. Dragostea pentru o floare, dragoste pentru o floare de fată.
Nedreptatea care i-a atins pe Corneille de Witt și pe fratele său, menționat ca fiind fostul prim-ministru al Olandei, era cât pe ce să-l atingă și pe finul primului menționat. Viața lui Cornelius van Baerle este amenințată, dar providența a făcut ca acesta să scape mai întâi de moarte, și mai târziu de la închisoarea pe viață.
Cornelius van Baerle a fost scăpat în cele din urmă datorită frumoasei Roșă și dragostei lor pe care aceștia o împărtășesc atât unul pentru celălalt cât și pentru laleaua neagră.
Nu știu ce să spun dacă mi-a plăcut sau nu.
M-am bucurat ce-i drept la finalul fericit.
M-a indignat însă atitudinea vecinului invidios, dar și cea a tatălui Rosei temnicerul asemuit de autor unui personaj al lui Shakespeare.
„Era un soi de Caliban din „Furtuna” lui Shakespeare, o ființă între om și animal.”
La începutul romanului am sperat pentru eliberarea celor doi de Witt, dar se pare că autorul a avut alte planuri.
În final laleaua neagră a adus fericirea celor doi tineri care au îngrijit-o cu o dragoste părintească fiecare la rândul său.
Categorie: îmi place să citesc
-
Laleaua neagră, Alexandru Dumas
-
Fascinația Vienei, Becca Slipper sau despre cum m-am plictisit de moarte
În primul rând trebuie să spun că această carte este una din acelea în care se găsesc povești banale de dragoste, banale și plictisitoare. Am ales-o pentru felul cum începea, descrierea de la început părea să sune bine. Iar titlul „Fascinația Vienei” mi s-au părut interesant pentru că doar ce citisem cartea „Sissi, împărăteasa Austriei”. M-am gândit, ce plăcere să continui cu o carte despre Viena sau a cărei acțiune se petrece pe străzile într-adevăr fascinante ale Vienei.
Însă cartea nu a fost la înălțimea așteptărilor, chiar dimpotrivă pot să spun că e una din acele cărți pe care regret că le-am ales.
Impresii legate de unele fragmente din carte
„era și mai incredibil că își pusese în cap să-l iubească neștiind nimic despre el.”
Nu-ți pui în cap să iubești pe cineva, se întâmplă pur și simplu.
„Până la urmă, se bucură că doctorul preferase să organizeze un picnic în loc să se ducă la restaurant.”
Normal!!!
Cine ar prefera în cazul unei plimbări prin pădure restaurantul în detrimentul picnicului în natură. Doctorul Charles Trescombe a dorit să le arate nepoatei și guvernantei sale pădurea vieneză.
„Voia să câștige unul din urșii din pluș care stăteau pe rafturi, dar nu avu noroc. Doctorul însă reuși să nimerească ținta și-i oferi jucăria, pe care ea o strânse în brațe.”
Doamne ferește, atât de plictisitor.
„-E foarte bine Cordelia ești aproape frumoasă.”
Auzi la ea „aproape frumoasă”, da’ ce ăsta-i compliment? Revoltător! Și mai enervant este faptul că ea a considerat acesta ca pe un „mare compliment”.
„-Am reflectat asupra situației tale, Cordelia. Sunt convinsă că te vei bucura să te întorci în sânul familiei tale.”
Spuse mama Eileenei fără nici un fel de fundament ca să creadă asta. Ce voia de fapt să spună era faptul că nu mai avea nevoie de ea. Punct!
„Henry (soțul) zicea că ar trebui să-ți dau o lună de preaviz, dar eu eram convinsă că te vei bucura să te întorci acasă.”
Tipic oamenilor bogați. Să nu le pese de fapt deloc de „servitori” și asta după ce îi folosesc pentru treburi care nu țin de atribuțiile lor.
Finalul m-a deranjat la fel de mult. Ar fi fost mult mai interesant dacă această tânără ar fi găsit o cale să se autodepășească prin ea însăși fără ajutorul unui bărbat.
Dar până la urmă finalul reconfirmă ideea de „cenușăreasă” care ne-a fost sugerată în primele pagini. Și iată că „prințesa” care de data asta nu și-a mai pierdut pantoful a fost salvată iar de „prinț” întruchipat în persoana doctorului Charles Trescombe, unchiul Eileenei. Acesta la final a luat-o casă la el pe Cordelia.
La final pot să mai adaug o ultimă părere despre această pierdere de vreme care a fost pentru mine „Fascinația Vienei” de Becca Slipper. O carte lejeră, ușor de citit pentru cine îi plac genul ăsta de romane care aduc mult a telenovelă unde protagonista este salvată de doctorul bogat. Eu însă m-am plictisit citind-o, o fost o dezamăgire, nimic fascinant nu a reieșit din paginile ei.
-
„Ultimul trandafir din Cașmir” de Barbara Cleverly
Am ales această carte din biblioteca de unde împrumut frecvent pentru că m-a atras imaginea de pe copertă care îmi sugera India. Lumea aceea mereu m-a fascinat, „țara amurgurilor de șofran și a căldurii toride” a fost dintotdeauna o lume a miturilor și misticismului aș zice. Și asta e ceva ce îmi place.
Aceasta mi-a plăcut și nu mi-a plăcut.
Mi-a plăcut misterul. Felul în care au murit cele 5 soții nu părea să aibă ceva ieșit din comun. Nimic în afară de faptul că s-au întâmplat în aceași luna, luna martie. Ar mai fi câteva detalii care pentru ochii comandantului Joseph Sandilands, de la Poliția Metropolitană, par că să creeze o legătură între cele cinci decese. Cartea aceasta m-a făcut curioasă și mă prindea miezul nopții cu ea în brațe și numai somnul mă putea desprinde dintre paginile ei.
Ce nu mi-a plăcut sau nu mi se părea neapărat necesar a fost idila dintre Sandilands și Nancy Drummond, soția magistratului din regiunea unde comandantul de la Poliția Metropolitană ancheta morțile misterioase. Într-adevăr că în momentul în care Guvernatorul Bengalului i-a prezent-o pe aceasta ca nepoată a sa lui Joseph Sandilands i-a trecut prin minte că ar „putea ieși ceva nostim”, dar nu cred că o soție care își iubește și își respectă soțul așa cum spune ea s-ar arunca în brațele primului venit.
Lăsând asta la o parte, cartea „Ultimul trandafir din Cașmir” m-a captivat în universul Indiei cu credințele supranaturale și convingerile ieșite din comun pentru noi europeni care gândim altfel. Titlul îi este dat datorită buchetelor de trandafiri care în fiecare an în luna martie erau așezate pe mormintele soțiilor decedate. Numele florilor era „Trandafirii din Cașmir”, dar i se mai spuneau și „trandafirii sângerii”. -
Sissi, împărăteasa Austriei, Jean des Cars
Am găsit această carte, ca de obicei pe un raft al bibliotecii pe care o frecventez. Am ales-o după ce am privit-o în câteva vizite cu oarecare timiditate, conștientă de importanța ei. Multe cărți s-au scris, multe filme s-au făcut pe această temă. Împărăteasa Austriei rămâne o personalitate istorică care impresionează și azi. Cartea aceasta pare totuși să aducă unele completări, tratează subiectul în toată complexitatea lui istorică. Abundă de detalii politice, etc. pentru a se i se stabili cu succes contextul istoric, social, politic. În unele pagini m-am pierdut încercând să înțeleg problemele cu care se confrunta Franz Joseph.
Mai ușor de înțeles mi-au fost sentimentele lui Sissi, ajunsă împărăteasă fără voie, al cărui spirit îi era liber că păsările cerului. Astfel încorsetarea impusă de constrângerile de la Viena îi frâng aripile.
Fiică a ducelui Max de Bavaria, șeful ramurii inferioare a casei de Wittelsbach și a soției sale Ludovica, aceasta îi seamănă mai mult tatălui prin firea visătoare și boemă. Casa lor de la Possenhofen de pe malul lacului Starnberg a fost și va rămâne universul copilăriei. Dacă Elisabeta este fica visătoare a familiei, Elena este cea cuminte, cu o purtare aleasă, cuviincioasă, ea este aceea care ar fi trebuit să fie aleasă soție a lui Franz Joseph. Iar ca noră i-ar fi fost mult mai pe plac, mătușii ei, arhiducesa Sofia și mamă a împăratului. Dar soarta a făcut ca la acea întâlnire să fie prezentă și Sissi, micuța verișoară de care el a prins drag imediat. O dragoste pe care i-o va purta toată viața. Cât despre sentimentele ei….
„Numai dacă nu ar fi împărat…”, Sissi presimțea de pe atunci dificultatea sarcinii sale. Cu siguranță că sora sa Elena s-ar fi potrivit mai bine rolului, dar nu așa a ales împăratul.
Dragostea lui Franz Joseph față de soția este reală și va dăinui peste ani, uimitor este modul în care își semnează scrisorile către aceasta „micul tău bărbățel”. Nu are cum să nu-ți inspire duioșie această iubire sinceră. El se simte singur… ori de câte ori Sissi alege să se îndepărteze de Viena lucru pe care îl face des.
Spiritul ei liber este încorsetat de rigorile de la curte. Nu se simte deloc în largul ei la Viena. La aceasta se adaugă piedicile constante puse de soacra ei.
Capitolul al doilea al cărții s-a sfârșit într-un mod trist, tragic, nefericit. Personal moartea micuței Sofia a fost ceva ce m-a lovit puternic. În momentul în care Sissi reușise să-și câștige o oarecare autonomie față de soacra sa în legătură cu creșterea copiilor a venit această tragedie care a făcut-o să piardă iarăși teren în fața arhiducesei Sofia. Și nu numai asta, în momentul acela o parte din ea se frânge. Cred că o parte din Sissi cea zburdalnică a murit cu ea acolo.
În timpurile acelea medicina nu era prea avansată drept dovadă stă felul în care în care medicul Curții a încercat să-i vindece brațul Elisabetei. Și anume cu două monede de argint legate strâns. Nu e de mirare că nu și-au dat seama că suferința Elisabetei nu era de natură fizică ci mai degrabă psihică. Toate constrângerile pe care trebuie să și le asume îi periclitează sănatatea.
Prin această carte pătrundem în universul unei împărătese, unei doamne, unei femei. O frumusețe cum rar se mai întâlnesc, iubită și adorată. Ar vrea să treacă neobservată în toate călătoriile ei, dar este pretutindeni primită cu onoruri. Atunci când totuși reușește să scape de aceste ceremonii și să se confunde cu mulțimea este liniștită. Sissi iubește mai ales locurile unde poate simți liberă de constrângerile sociale. „Marele avantaj al Irlandei este că aici nu-i se găsesc altețe regale” a spus Elisabeta in sejurul ei în Irlanda. Acesta a fost unul din locurile unde s-au simțit „liberă și în largul ei”.
-
Principesă și Monahie Domnița Ileana – Maica Alexandra
Tocmai am terminat de citit „Principesă și Monahie Domnița Ileana- Maica Alexandra”.
Urmează să încep „Sissi Împărăteasa Austriei”.
În ultima vreme sunt foarte mult atrasă de cărți care se inspiră din fapte reale, cum a fost și „Fetița din trenul orfanilor”, sau din istorie cum e cazul acestora două.
Citind mi se deschide apetitul de afla lucruri mai mult decât ar aș fi aflat vreodată dintr-un manual de istorie. Îmi amintesc că nu eram prea receptivă când eram elevă la lecții și nu îmi intra nimic în cap. Dar când am terminat cartea în care este descrisă viața principesei Ileana am realizat că privită dintr-o altă perspectivă istoria mă fascinează, îmi place.Despre această carte pe care doar ce am terminat-o aș vrea să vorbesc azi. Trebuie să recunosc că nu auzisem pană acum de această principesă română. După cum am menționat deja, stau cam slab la capitolul istorie. Auzisem vag, sau poate am văzut un titlu într-un ziar sau revistă despre castelul Bran că ar fi intrat în posesia unor cetățeni ce după nume nu par a fi români, dar nu am avut ocazia atunci să aprofundez, să descopăr mai multe despre acest subiect.
Dar iată că am găsit viața întreagă a acestei sacrificate prințese a României între filele cărții scrise de autoarea americană Bec. Cooke. De la naștere sa în anul 1909 când i-a fost anunțată venirea pe lume prin 21 de salve de tun pe data de 5 ianuarie. Iubită de mamă și foarte apropiată atunci când era micuță de fratele mai mare, Carol (al II-lea), viitorul rege al României, prințesa crește liniștită în sânul familiei regale. Dar liniștea nu durează prea mult, în 1914 se declanșează Primul Război Mondial, iar în acelaș an moare Regele Carol I. Principele Ferdinand preia tronul, Romania intră în război doi ani mai târziu, de partea Angliei. Astfel după ce nemții bombardează Bucureștiul, familia regală se va refugia la Iași.
În decursul vieții ei a trecut prin multe încercări. M-a pus pe gânduri foarte tare faptul că nu a fost protejată emoțional de apariția războiului. În ziua de azi noi încercăm să îi ferim pe copii de toate relele, nu știu dacă facem rău sau facem bine. Dar totuși, vederea diferitelor situații dramatice din timpul acela a afectat-o având groaznice coșmaruri. Iar alimentația precară din anii copilăriei, în timpul Primului Război Mondial i-au creat o anemie ce i-a dat probleme tot restul vieții. Ceea ce dovedește că în țara noastră nici măcar regalitatea nu a fost scutită de greutățile acelor ani.
Mă întrebam în timp ce parcurgeam paginile acestei cărți oare mai există sau a existat altă familie regală astfel, o regină așa apropiată de popor? Mereu prezentă între soldații răniți, mereu la datorie. A dorit ca și copiii lor să învețe aceasta.
Regina Maria era de asemenea și foarte apropiată de Dumnezeu, mergea mereu la slujbă, și cu dânsa o luă și pe micuța Ileana. Astfel a sădit în inima principesei credința în cel de sus, și iubirea de aproapele nostru. Ceea ce a făcut mama sa, a continuat apoi fiica. Domnița Ileana și-a dedicat viața ajutorării celorlalți, chiar cu prețul vieții sale. Este descrisă că fiind o persoană bună, blândă, iubitoare, plină de tact și diplomație. A câștigat prieteni pretutindeni datorită firii ei de a fi.
Aș reciti oricând această carte. Mi-a plăcut foarte mult. Plină de informații interesante precum cea despre actualul palat Cotroceni, așezat pe locul unei vechi mănăstiri, a fost decorat după gustul și alegerea Reginei Maria. Acesteia nu i-au plăcut încăperile palatului regal din centrul orașului. Culmea este că palatul Cotroceni este menționat ca fiind situat la marginea Bucureștiului. Aș fi curioasă de cum arăta atunci harta capitalei, căci clar acum în zilele noastre acesta se află situat chiar în inima urbei.
Între paginile acestei cărți sunt menționate personalități ale epocii precum George Enescu sau Mărioara Ventura, oameni politici sau ai armatei.
Izgonită de două ori din țara pe care o iubea, îndepărtată de poporul pe care îl considera al ei a suferit îngrozitor. Totuși, nu s-a îndepărtat niciodată de credință. Drept dovadă stă faptul că mai târziu a ctitorit o mănăstire în Statele Unite ale Americii, acolo unde la vremea aceea asemenea locașuri de cult de rit ortodox nu existau.
După ani și ani de zile, în 1990 Dumnezeu i-a îndeplinit o ultimă dorință. Aceea de a se reîntoarce acasă. Fericirea de a calca din nou pe pământ românesc a fost posibilă după ce regimul comunist a căzut. În sfârșit poporul român s-a eliberat de asuprire și teroare.
Acestea au fost doar câteva gânduri firave asupra unei cărți ce mi-a plăcut. Cartea spune foarte bine povestea unei prințese care deși își are rădăcinile în alte țări a devenit o Principesă a României și a românilor atât prin naștere cât și prin creștere. Și-a iubit poporul până în ultima clipă de viață, gândul la oamenii de aici nu a părăsit-o niciodată. O carte între ale cărei pagini v-om regăsi experiența de viață a acesteia prin diferitele perioade în care Domnița, devenită la bătrânețe Maica Alexandra a trăit.
dinsufletulmeu 