Categorie: îmi place să citesc

    „Hronicul și cântecul vârstelor” ne poartă puțin câte puțin prin viața poetului, începând cu copilăria acestuia și continuând cu adolescența și începutul vieții de adult.

    Ne introduce pentru început în lumea satului și a copilăriei unde ne aducem aminte că și noi am fost copii odată.  Eu m-am regăsit în momentele de joacă la grămada de nisip pe care vreun vecin o avea la drum. Și eu făceam asta! Și eu mă jucam în nisip! Și deasemenea în momentele de ceartă și apoi de împăcare cu tovarășii de joacă și de năzbâtii. Și eu am fost cândva copil și nu am fost atât de diferită.

     Și mai interesant este faptul că în primii patru ani de viață Lucian Blaga nu a rostit nici un cuvânt, că apoi să înceapă deodată a vorbi perfect corect, fără încâlcelile în exprimare a unuia de vârsta lui.

    Sunt câteva momente care m-au impresionat în mod deosebit și mi-au rămas întipărite în minte fiecare pentru alt motiv.

    Primul o are mijlocul atenției pe mama. S-a întâmplat într-o zi micul Blaga mergea deja la școala din sat. Străzile din Lancrăm sunt în flăcări și el fuge acasă unde o găsește pe aceasta, care suită pe stogul de paie din dosul șurii „sta la pândă, cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele”. Lupta pe care Mama o ducea cu focul i-a lăsat poetului sentimentul că aceasta va fi totdeauna mai puternică decât orice element potrivnic.

„În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre.”

   Al doilea moment al copilului Lucian Blaga pe care vreau să îl mai aduc aminte, un moment care m-a impresionat din cu totul alt motiv. Acesta se întâmpla în prima zi de la școala din Sebeș. Acolo trebuie să vă spun că existau niște reguli nescrise despre cum mergeau lucrurile. Elevii buni, silitori, cu rezultate bune la învățătură ocupau locurile cele din față. De multe ori aceștia își schimbau băncile chiar și în timpul orelor în funcție de răspunsurile pe care le aveau la lecție, la ascultare. Primele locuri erau cele mai bine văzute și cele mai dorite. Iată de ce în prima zi de școală fratele mai mare al lui Lulu, așa cum era alintat acesta acasă, l-a așezat în banca a doua, uzurpând locul altui școlar. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Profesorul l-a dus de ureche pană în ultima bancă. Această întâmplare a făcut ca el să-și dorească foarte mult să fie primul în clasă și să ocupe unul din primele locuri în bancă. Pentru asta școlarul Blaga s-a străduit din răsputeri, a învățat și astfel, deși paradoxal ura școala din rărunchi, a ajuns primul în clasă și nu l-a mai dat nimeni la o parte.

   Sinceră să fiu trebuie să spun că m-a uimit această atitudine a sa față de situația dată pe care cu siguranță nu toți copiii ar fi avut-o atunci și nici acum.   

   Aș vrea să mai scriu despre un alt moment ce mi-a rămas în minte. Și anume finalul scolii liceale de la Brașov când revenind acasă era cel mai fericit fără să știe că de fapt cei mai buni și cei mai fericiți erau anii care tocmai care s-au sfârșit.

  Pretutindeni scrierea lui este presărată cu expresii frumoase, datorate cu siguranță firii sale poetice.

   Totodată această carte este o oglindă a acelor vremuri pe care el le-a trăit, Primul Război Mondial fiind o grea încercare. Episodul petrecut la Viena când el și prietenul său, împreună cu alți zeci de studenți au mâncat macaroane umplute cu viermi mi s-a părut înfiorător. Aceasta după părerea mea arată nivelul de degradare și de umilință la care au fost supuși oamenii. Acel fragment mi s-a părut îngrozitor cu atât mai mult cu cât sunt convinsă că nu a fost singurul de acest fel care s-au petrecut.