dinsufletulmeu

Categorie: îmi place să citesc

  •   Ultimele cărți citite…

      Ultimele cărți citite…

       

    Ce am mai citit toamna asta?

    De pe la începutul lui septembrie nu am mai reușit să găsesc așa mult timp pentru lectură și nici starea potrivită nu am avut.

    Din septembrie până acum am reușit să citesc trei cărți, de fapt patru, dar despre una am vorbit deja aici.

    Despre celelalte aș vrea să povestesc acum puțin.

      „Conacul dintre dealuri” de Agatha Christie

       A fost un roman interesant. Mi-a plăcut cred că voi mai încerca ceva de la această autoare.

      Ce alte gânduri mi-a mai stârnit această carte? Curiozitate. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. Sau sunt?

       Hercule Poirot este renumit pentru că descoperă întotdeauna adevărul. Chiar dacă participanții la crimă încearcă să-i conducă pe investigatori pe alte piste. Adevărul iese mereu la iveală.

      

     

          „Al șaptelea copil” -Erik Valeur

    Recent am terminat de citit această carte: „Al șaptelea copil”-Erik Valeur.

       Mi-am notat câteva idei despre această carte pe care vreau să le aștern aici…

       *Cea mai bizară carte pe care am citit-o de ceva vreme. Nemaipomenit de bizară, cum nu am mai întâlnit.

       *Finalul

       Dacă pe parcursul lecturii am reușit să înțeleg ceva din ițele încâlcite țesute de autor, finalul m-a lăsat în aer. În final chiar nu am reușit să înțeleg nimic.

         Totuși mi-a făcut plăcere această lectură fiindcă m-a ținut în priză. Eu ca orice cititor mi-am dorit să aflu secretele ascunse de cei șapte copii. Secretul ascuns de Marie.

         Când totul la final s-a explicat, în loc că totul să fie clar am ajuns la concluzia că nu pot înțelege…

        Un final bizar. La fel de bizar precum desfășurarea unora dintre evenimente…

       M-am chinuit cu această carte aproximativ o lună de zile.

       Sunt anumite lucruri care nu au părut să aibă nici un sens. Și care m-au lăsat în ceață. Pe care nu le-am înțeles.

        Ca idee pe scurt, în această carte, în centrul atenției se află un foarte cunoscut orfelinat din Danemarca. Aflat sub protecția lui Ole Almind-Enevod, condus pe vremuri de foarte puternica directoare Martha Magnolia Louise Ladergaard, orfelinatul Kongslund ascunde un secret. Există informații care nu ar fi ieșit niciodată la iveală dacă o scrisoare misterioasă nu ar fi fost expediată cu câteva zile înainte de aniversarea a șaizeci de ani petrecuți de fosta directoare, cunoscută și ca Magna, în slujba copiilor marginalizați. Destinele a șapte copii care au fost în camera cunoscută drept „Camera elefanților” (datorită animalelor zugrăvite pe pereți)  sunt în primplan.

        Și cu toții îl caută pe acest copil misterios „John Bjergstrand”. Dintr-un motiv, nu știm care, puternicul Ole Almind-Enevod devine foarte agitat atunci când afla acest nume. Desigur motivul îl vei afla mai pe la jumătatea cărții, dar zic totuși să vă stric placerea lecturii. No spoiler, vorba aia.

     

        „Fata dinainte” J. P. Delaney

       Ceea ce mi-a atras atenția la acest roman a fost numele autorului. Delaney. Țin minte că acum vreo 15 ani am citit o serie de cărți scrise de un autor cu un nume asemănător.

        Și chici ce? Nu e acelaș autor. Dar nu contează. Tot e o carte grozavă. Incitantă, îți pune sângele în mișcare în vreme ce te încerci să faci legăturile corect și să ții pasul cu schimbarea între cele două momente temporale: atunci și acum.

        Și în timp ce tegândești oare cine a ucis-o pe Emma? Chiar să fie proprietarul casei așa de groaznic, atât de bolnav mintal?

        Casa din One Folgate Street nu este chiar pentru oricine. Minimalistă cu niște reguli de speriat, nu oricine poate ajunge chiriaș in casa proiectată de Edward Monkford.

        Acțiunea romanului este prezentată în două momente temporale diferite cu două personaje feminine principale diferite. Acestea două sunt din punct de vedere al caracterului extrem de diferite. Dar au totuși câteva puncte în comun.  Și anume: amândouă au fost alese de Edward ca posibile chiriașe pentru casa din One Folgate Street, ambele se aseamănă cu defuncta soție a lui Edward, amândouă au sau se presupune că au avut o traumă emoțională. Iar mai apoi amândouă au legat o specie de relație cu Edward Monkford.

         Genul de relație pe care el o caută este redată chiar de el în câteva cuvinte pe care le-a repetat atât uneia cât și celeilalte . „O relație neîmpovărată de convenții are un soi de puritate” și poate continua numai atâta timp cât este perfectă.

        Aportul lui în relație pare să fie tras la indigo. Le duce ambele fete în aceleași locuri și le spune aceleași povești. La restaurantul chinezesc le îndeamnă să guste mâncăruri ce au simbolistică foarte apropiată de traumele prin care au trecut aceste tinere femei. Ciudat, nu?

      Autorul vrea să ne facă să credem că Edward Monkford e „puțin” bolnav la mansardă și că reprezintă un pericol. Și într-adevăr mențiunea despre „hitobashira” te duce cu gândul la ceva îngrozitor.

         Și de ce nu pot să spun că am rămas un pic dezamăgită de final. Mă așteptam la o participare mai pasională din partea lui Monkford. Deși, într-un fel, măcar pe jumătate are sens.

       

        Mai am de gând să citesc și această carte, și cred că va fi ultima pe toamna asta. Este vorba despre „Casa oglinzilor” de Eugen Ovidiu Chirovici. Sper să o termin până la finalul lunii.

        

  • Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

    Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

          Pe la începutul lunii septembrie am împrumutat vreo două cărți de la bibliotecă. Una dintre acestea este „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, cealaltă fiind ceva de Cărtărescu. „Travesti” parcă se numea și cum am luat-o așa am dus-o căci nu am putut trece de primele două sau trei pagini. Așa că „no” Cărtărescu pentru mine. Adevărul este că era să duc și să fac același lucru și cu primul roman menționat, dar reușind să trec de primele pagini am început să îl înțeleg și să  îi pătrund înțelesurile acestui personaj.

          În primele pagini trebuie să vă mărturisesc însă am gândit că dacă asta e ceea ce am în față, însemnările vieții mediocre a unui băiat care stă prost cu școala, e puturos și nu are chef să învețe amăgindu-se cu idea că va scrie cândva un roman pentru care toți îl vor adula, profesorii îl vor trece clasa, iar femeile îi vor cădea la picioare, nu merită timpul și oboseala de a-l citi.

         Dar fiindcă a fost o perioadă în care nu aveam altceva la îndemână și simt întotdeauna nevoia de a citi am continuat lectura, realizând abia mai târziu că de fapt începe să se schimbe și personajul și ceea ce citesc odată cu el.

         „Romanul adolescentului miop” este un fel de jurnal pe care îl ține un tânăr, care elev fiind visează să scrie un roman astfel încât colegii și profesorii să-l stimeze, iar femeile să-l iubească. Își neglijează îndatoririle școlare citind doar ce îi place.

         Are mari dificultăți la matematică și la limba germană, este complexat de aspectul fizic, miopia fiind pentru el un mare defect. Crede că după ce va realiza acel mare roman toate aceste probleme vor dispărea.

        Citind în continuare am pătruns în reflecțiile sufletești ale personajului, personajul indentificându-se chiar cu autorul însuși.

        Și pot spune la final de carte citită că mă bucur că am făcut asta, chiar dacă există persoane care se pare că nu au o părere bună despre omul Eliade. Eu nu îmi pot exprima o opinie legată de cum a fost el. Dacă aceasta a fost firea lui…  Peste firea lucrurilor nu poți trece..  Tot ce pot face este să admit că acest roman cu reflecțiile sale interioare m-a dus acolo….

         Nu poți să judeci poți doar să pătrunzi înțelesul….

        

  • „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

    „Hronicul și cântecul vârstelor”, autobiografia lui Lucian Blaga

        „Hronicul și cântecul vârstelor” ne poartă puțin câte puțin prin viața poetului, începând cu copilăria acestuia și continuând cu adolescența și începutul vieții de adult.

        Ne introduce pentru început în lumea satului și a copilăriei unde ne aducem aminte că și noi am fost copii odată.  Eu m-am regăsit în momentele de joacă la grămada de nisip pe care vreun vecin o avea la drum. Și eu făceam asta! Și eu mă jucam în nisip! Și deasemenea în momentele de ceartă și apoi de împăcare cu tovarășii de joacă și de năzbâtii. Și eu am fost cândva copil și nu am fost atât de diferită.

         Și mai interesant este faptul că în primii patru ani de viață Lucian Blaga nu a rostit nici un cuvânt, că apoi să înceapă deodată a vorbi perfect corect, fără încâlcelile în exprimare a unuia de vârsta lui.

        Sunt câteva momente care m-au impresionat în mod deosebit și mi-au rămas întipărite în minte fiecare pentru alt motiv.

        Primul o are mijlocul atenției pe mama. S-a întâmplat într-o zi micul Blaga mergea deja la școala din sat. Străzile din Lancrăm sunt în flăcări și el fuge acasă unde o găsește pe aceasta, care suită pe stogul de paie din dosul șurii „sta la pândă, cu o vadră de apă în mână, ca să nu ia foc paiele”. Lupta pe care Mama o ducea cu focul i-a lăsat poetului sentimentul că aceasta va fi totdeauna mai puternică decât orice element potrivnic.

      

    „În mijlocul primejdiei, s-a ridicat în mine, în acea zi, credința că Mama va învinge totdeauna și-n toate împrejurările elementele vrăjmașe nouă și așezărilor noastre.”

       Al doilea moment al copilului Lucian Blaga pe care vreau să îl mai aduc aminte, un moment care m-a impresionat din cu totul alt motiv. Acesta se întâmpla în prima zi de la școala din Sebeș. Acolo trebuie să vă spun că existau niște reguli nescrise despre cum mergeau lucrurile. Elevii buni, silitori, cu rezultate bune la învățătură ocupau locurile cele din față. De multe ori aceștia își schimbau băncile chiar și în timpul orelor în funcție de răspunsurile pe care le aveau la lecție, la ascultare. Primele locuri erau cele mai bine văzute și cele mai dorite. Iată de ce în prima zi de școală fratele mai mare al lui Lulu, așa cum era alintat acesta acasă, l-a așezat în banca a doua, uzurpând locul altui școlar. Fapt ce nu a rămas nepedepsit. Profesorul l-a dus de ureche pană în ultima bancă. Această întâmplare a făcut ca el să-și dorească foarte mult să fie primul în clasă și să ocupe unul din primele locuri în bancă. Pentru asta școlarul Blaga s-a străduit din răsputeri, a învățat și astfel, deși paradoxal ura școala din rărunchi, a ajuns primul în clasă și nu l-a mai dat nimeni la o parte.

       Sinceră să fiu trebuie să spun că m-a uimit această atitudine a sa față de situația dată pe care cu siguranță nu toți copiii ar fi avut-o atunci și nici acum.   

       Aș vrea să mai scriu despre un alt moment ce mi-a rămas în minte. Și anume finalul scolii liceale de la Brașov când revenind acasă era cel mai fericit fără să știe că de fapt cei mai buni și cei mai fericiți erau anii care tocmai care s-au sfârșit.

      Pretutindeni scrierea lui este presărată cu expresii frumoase, datorate cu siguranță firii sale poetice.

       Totodată această carte este o oglindă a acelor vremuri pe care el le-a trăit, Primul Război Mondial fiind o grea încercare. Episodul petrecut la Viena când el și prietenul său, împreună cu alți zeci de studenți au mâncat macaroane umplute cu viermi mi s-a părut înfiorător. Aceasta după părerea mea arată nivelul de degradare și de umilință la care au fost supuși oamenii. Acel fragment mi s-a părut îngrozitor cu atât mai mult cu cât sunt convinsă că nu a fost singurul de acest fel care s-au petrecut.

      

  • Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

    Domnișoara Christina. Șarpele. de Mircea Eliade. Impresii

           Am primit recent un teanc de cărți de la cineva. Am fost mulțumită de ele mai mult decât de toate bogățiile din lume.  Această carte pe care am citit-o recent prezintă două nuvele fantastice scrise Mircea Eliade și se afla în acel teanc. Îmi amintesc că am mai citit ceva Eliade când eram în liceu, cred.

          Acum vorbind de aceste două nuvele pot să spun că mă bucur că le-am citit, dar că probabil că nu le-am simțit la fel că alți cititori. Pe mine acțiunea din nuvela Domnișoara Christina nu m-a impresionat pană în așa punct încât să mă înspăimânte. Citind această scriere ce am simțit a fost revoltă. Revoltă către vraja aruncată asupra pictorului Egor Pascapievici. Idila dintre el și Sanda este ucisă din fașă, dragostea lui pentru fată nu apucă să se manifeste căci este sedus de această boiereasă moartă.

         Cum e posibil asta? Ei bine probabil că în opera lui Eliade nu  este ceva ieșit din comun să întâlnești astfel de personaje. Misticismul este la el acasă dacă deschizi o carte scrisă de el.

         „Șarpele” m-a înfiorat  ceva mai mult decât „Domnișoara Christina” poate și pentru că nu-mi plac și chiar mi-e temă de acel târâtor dezgustător. Dar și pentru că de la un punct încolo a părut mai greu de înțeles. Și în această nuvelă o eventuală relație omenească, este dată la o parte pentru una ce nu pare a fi umană.

         O legătură între Dorina și  căpitanul Manolache era dorită de către membrii familiei fetei. Andronache, un om care nu pare a fi un om face lucruri nepământești, vrăji știute de el, cheamă un șarpe ca apoi să-l gonească, îi pune să alerge prin pădure în noapte, iar Dorina rămâne că vrăjită și îl urmărește cu barca pe lac până-l găsește.

      Părerea mea este că este greu de pătruns adevărul înțeles al celor scrise de Eliade, dar ce pot să spun este că el a surprins în cele scrise esența neamului românesc de veacuri încrezător în supranatural.

  • Maidanul cu dragoste, George Mihail Zamfirescu

    Maidanul cu dragoste, George Mihail Zamfirescu

          Am fost foarte plăcut surprinsă de acest roman, bănuiam că va fi bun, dar nu mă așteptam la așa ceva. Modul de a descrie m-a făcut curioasă de a descoperi mai multe despre mahalaua din șoseaua Basarab.

         Fiecare personaj are lumea sa, dramele sale, problemele sale, este complex și aproape real în mintea cititorului.

       Felul în care autorul descrie te introduce într-adevăr în lumea acea a mahalalei de pe șoseaua Basarab a anilor ’30. Copilul, băetanul din privirea căruia vedem „maidanele de haimanalâc”, fabricile, casele, covrigăria lui Tino Simigiul etc., crește și se transformă sub ochii cititorului.  Ciuf-Ciufulici cel care plângea ciulinii rămași toamna pe maidan și care sărea vara de stavilarul de la Ciurel împreună cu Fana a crescut. Alte dorinți și doruri i se ascund în suflet. „Fană mi-e dor de tine și nu știu cum mie dor”.

        Mi-a plăcut foarte mult această carte despre viața într-o mahala Bucureșteană din anii ’30 atât de mult încât am căutat și alte informații despre acea epocă și acele locuri. M-a uimit din nou faptul că la timpul acela cu aproape 100 de ani în urmă Bucureștiul era mult redus față de ziua de azi. La fel ca atunci când citeam „Domnița Ileana Maica Alexandra – Principesă și Monahie” și am fost surprinsă că la începutul secolului trecut Palatul Cotroceni, pe atunci doar o mănăstire, se afla la marginea orașului și acum am fost surprinsă. Iată, la vremea aceea, dincolo de strada Basarab se cam termina orașul.

        M-a intrigat denumirea mahalalei „cu  un nume rușinos” fără să i nu i se de-a cu adevărat unul. Mi-a fost așa ciudă că nu am reușit să aflu numele real al mahalalei despre care se vorbește.

        Viața în mahala era mizeră, personajele au puține motive de bucurie, muncile sunt majoritatea foarte grele. Bietul Paler, spre exemplu, lucra la turnătorie. De acolo bietul de el venea acasă negru de funingine, iar în ultima vreme „se cocârjase şi începuse să tuşească sec, a colivă” după cum apreciază Gore.

        Mahalagii aveau un mod al lor de a socoti timpul.

           

    „Mădălina, cu piciorul ei de lemn bocănind pe caldarâm, era ceasornic. Mama mă culca sub plapumă cu mângâieri: «dormi, comoară, că e târziu, auzi că vine Mădălina» şi mă scula, stropindu-mă cu apă, în dimineţile când spaima din cadră mă lăsa să dorm: «sus, Puişor, auzi că se duce Mădălina la muncă»… Somnoros, deschideam numai un ochi în lumina crudă a răsăritului, ca un pui de găină şi blestemam, în gând, toate spălătoresele cu picior de lemn.”

      

        Acest fragment îmi aduce aminte de Nică din „Amintiri din copilărie” care nu putea dormi cauza pupezei și el la rândul lui blestema în gândul său pe aceasta.

      

          Scandalurile erau nelipsite și daca două țațe se luau la trântă Ivan, rusul, imediat le descâlcea. „Nu place la mine scandal cu fămei!”

           Printre alte personaje tipice am observat înspre sfârșitul romanului „marea și sfânta treime a duhului civilizator” cum o numește autorul: un gardist, un comisar și un procuror. Toți trei formau „o singură ființă” împrumutând unul  de la altul, „excesul de zel, prostia și dezinvoltura”. Singur, numai soldatul Virugă mai are un strop umanitate.

        

        În final cartea se încheie cu aceste rânduri care au un talc aparte. Pot să spun că le-am citit de trei sau de zece ori, chiar nu mai știu, dar nu am reuși a înțelege sensul acestor cuvinte: „Se încovoiau în picurii roşii toate elanurile, ca nişte maci cu trupurile fiinţe şi murise neştiut – ca un copil în scutec, zvârlit pe maidan – cel din urmă vis al copilăriei. Scrisesem pe batistă, ca pe-o unică filă de calendar, întâia mare sărbătoare a îngerului negru.”